Home

  • “Lacrimile tale sunt şi ale noastre, Căpitane! Îţi mulţumim pentru devotament și pentru magie”

    Cei doi Lionel: Scaloni și Messi. Foto: Fabrizio Romano, X

    La Campionatul Mondial din 1994 eram în clasa a VIII-a și urmăream meciurile naționalei de fotbal noaptea sau seara târziu, iar a doua zi dimineața aveam meditații la Limba română, pentru admiterea la liceu. Visam atunci să cresc, ca să mă pot uita liniștită la meciurile României la Cupa Mondială chiar și noaptea, fără stresul meditațiilor sau al examenelor.

    Jumătate din dorință mi s-a îndeplinit: am crescut, și mă pot uita la meciuri după pofta inimii, în limita propriei rezistențe fizice. Cealaltă jumătate, încă aștept să se îndeplinească: să văd meciuri ALE ROMÂNIEI LA CUPA MONDIALĂ.

    În răstimpul trecut după Campionatul din 1994, n-am devenit neapărat o expertă în ale fotbalului. Nu știu nici acum toate regulile unui meci, am rămas o „Fifi” – personaj fictiv pe care l-am construit acum câteva Campionate mondiale cu colegele din redacție, sub semnătura căruia publicam câte o cronică din perspectiva unei fete care nu știe prea multe despre fotbal, nu înțelege pe deplin regulile, dar privește spectacolul fotbalistic și se bucură de el.

    Fifi, de la Low la Argentina

    Apogeul pasiunii pentru fotbal al lui Fifi a fost la Campionatul Mondial din 2014, când, cucerită de selecționerul Joachim Low, a susținut Germania până la victoria finală în fața Argentinei (printr-un gol marcat, ca și acum de Spania, în prelungiri).

    După retragerea lui Low de la națională, pasiunea nenaturală a lui Fifi (și implicit a mea) pentru Germania s-a stins și s-a reorientat către Argentina (da, fix echipa pe care Germania o învingea în finala din 2014, că, deh, așa e-n…viață). Așadar 2022, cu Argentina campioană mondială, a fost un an bun.

    De ce Argentina? Pentru tango, pentru înflăcărarea suporterilor, pentru că fotbalul este una dintre marile bucurii colective într-o țară măcinată de probleme și sărăcie, pentru steagul ăla frumos cu albastru infinit și un mare soare în mijloc, pentru că… Papa Francisc și, de ce nu, pentru Messi.

    Așa că bucuria mea (și a lui Fifi) a fost pe măsură când, anul acesta, Argentina ajungea a doua oară consecutiv în finală, cu șansa de a-și apăra frumosul titlu.

    Finala mică a fost adevărata finală. Finala mare – un amical?

    Pentru cineva familiarizat superficial cu meandrele și subtilitățile fotbalului, un meci reușit este unul în care se dau multe goluri. În ceea ce mă privește, finala mică a Campionatului Mondial, care le-a pus față în față pe Franța lui Mbappe și Anglia lui Kane și Bellingham, a fost, în ciuda faptului că s-a jucat mai mult cu rezervele, spectacolul suprem, cu cele 10 goluri reușite.

    A fost dureros de privit o Franță condusă cu 4-0 de Anglia, dar care apoi părea că își revine spectaculos ajungând până aproape de egalare, la 3-4 și pornind mașinăria de glume a internetului („4-0 e cel mai periculos scor” etc), numai pentru a face loc de alte două goluri pentru Anglia, în timp ce cocoșii galici au mai reușit „doar” unul.

    Deci e de înțeles cât de dezamăgitoare a fost pentru mine finala în care Argentina lui Messi nu a reușit un șut pe poartă până spre finalul prelungirilor (s-ar putea scrie o carte cu meme-urile apărute în timpul și după meci pe acest subiect), iar Spania a reușit un singur gol după o mulțime de ocazii ratate – în parte și din cauza eroicului portar argentinian Martinez, care ar fi meritat o medalie de la câte goluri și-a salvat echipa -, dar și după ce argentinienii au evoluat în 10 oameni.

    Foto: AI

    Cu un Messi neutralizat și nelăsat, practic, să facă mai nimic, Argentina a părut doar o umbră pe teren, și tot ce a putut face a fost să se apere.

    Așadar, pentru un telespectator de „spectacol” fotbalistic, finala a părut, mai degrabă, un amical.

    Ultimul bal pentru Messi, primul pentru Yamal

    A fost ultimul Mondial pentru Messi și primul pentru Yamal.

    Contul oficial al selecționatei Argentinei i-a adus un omagiu emoționant căpitanului lor: “Lacrimile tale sunt şi ale noastre, Căpitane! Ne-ai oferit cele mai mari bucurii din viaţa noastră. Îţi mulţumim pentru devotament, pentru magie şi pentru că ai dat totul până în ultima secundă. Te iubim pentru totdeauna, Leo!”

    Nu doar Messi a fost înlăcrimat după meci. Antrenorul Argentinei, Lionel Scaloni, cel care și-a înfruntat în finală fostul profesor, pe Luis de la Fuente, a izbucnit în lacrimi la conferința de presă.

    E trist că zeul Messi nu a putut încheia altfel o carieră de legendă, dar povestea lui uimitoare este deja scrisă și inspiră milioane de copii de pe întreaga planetă. După cum l-a inspirat probabil și pe tânărul Lamine Yamal, care i-a pășit pe urme la Barcelona și o face, cu siguranță, și în gloria fotbalistică.

    Despre fotografia devenită iconică a unui Messi de 20 de ani ținându-l în brațe pe bebelușul Yamal nu mai scriu și aici, dar este una dintre cele mai frumoase coincidențe din lumea fotbalului și a sportului, în general.

    Povestea nu s-a încheiat. Povestea merge mai departe. Întotdeauna.

  • Linda Nosková a privit spre cer, iar cerul i-a răspuns. Povestea din spatele trofeului de la Wimbledon

    Sâmbătă, 11 iulie 2026, pe Centre Court la Wimbledon, Linda Nosková a ridicat pentru prima dată în carieră un trofeu de Mare Șlem – după unii, cel mai important din tenis, în orice caz, cel mai prestigios: Venus Rosewater Dish. A învins-o pe compatrioata ei Karolína Muchová, într-o finală 100% cehă – prima de acest fel din era Open – cu scorul 6-2, 5-7, 6-3. Probabil puțini ar fi crezut la începutul turneului că va ridica mult râvnitul trofeu.

    Dar povestea acestei fete de doar 21 de ani, devenită cea mai tânără campioană la Wimbledon de la compatrioata ei Petra Kvitova în 2011, avea să facă înconjurul planetei și din alt motiv.

    Foto: Captură video

    La discursul campioanei, Nosková a mulțumit familiei, printre care tatăl ei, care a făcut efortul de a zbura până la Londra, deși nu le place să zboare. A recunoscut că a trecut prin „lacrimi triste și lacrimi fericite” în cele două săptămâni de turneu.

    Apoi, cu vocea tremurândă, Linda a spus că nu ar fi ajuns aici „fără ea”. A privit spre cer și, cu ochii înlăcrimați a trimis un sărut de mulțumire către mama ei, Ivana, care a murit cu doi ani în urmă, chiar înainte de Wimbledon. A fost un moment sfâșietor, la care spectatorii au răspuns cu aplauze și lacrimi, camera Eurosport oprindu-se asupra unei Martina Navratilova înlăcrimate și abia stăpânindu-și emoțiile.

    Un meci câștigat la mare luptă

    Finala nu a fost deloc simplă. Nosková a dominat primul set, 6-2, și a condus cu 5-2 în al doilea, când a avut nu mai puțin de cinci mingi de meci.

    Compatrioata și prietena ei, Karolina Muchová, a refuzat să cedeze: a salvat toate cele cinci puncte decisive și a câștigat cinci game-uri la rând, luând setul al doilea cu 7-5.

    Pentru câteva minute, tânăra din Vsetín a părut copleșită de presiunea momentului. A revenit însă în decisiv, a preluat inițiativa chiar din primul game și a închis meciul 6-3, devenind, la 21 de ani, cea mai tânără campioană de la Wimbledon de la Petra Kvitová, în 2011.

    O familie modestă, sacrificii, muncă și durere

    Povestea Lindei începe într-o zonă rurală din regiunea Vsetín, în Moravia, Cehia. Părinții ei, Drahoš Nosek și Ivana Nosková, nu au fost sportivi. Tatăl a lucrat ca dispecer la Căile Ferate, cu ture de câte douăsprezece ore, iar mama a condus, la un moment dat, un mic magazin de haine sportive. Nu aveau resurse nelimitate, nici tradiție sportivă în familie.

    Linda a pus mâna pe prima rachetă în jurul vârstei de trei ani, iar tatăl ei a fost primul care a antrenat-o așa cum a putut, pe terenurile unde familia își petrecea timpul liber.

    Deși își permiteau cu greu, părinții au trimis-o la lecții private, a fost acceptată la un club privat lângă Rožnov, apoi a ajuns la academia din Elveția a Melaniei Molitor – mama Martinei Hingis. Aceasta le-a spus fără menajamente că tehnica Lindei are limitări, iar condiția ei fizică nu este una bună. Dar părinții nu i-au spus asta fetiței, au lăsat-o să se antreneze în continuare și au susținut-o cu toată puterea. Mai ales mama ei, care și-a luat chiar joburi cu ziua pentru a câștiga bani în plus.

    În pandemie, mama ei a aflat că suferă de o boală gravă și a început cea mai grea luptă a vieții. Tot atunci, Linda l-a întâlnit pe Tomas Krupa, fostul antrenor al Karolinei Pliskova. El a văzut potențialul tinerei sportive și a început să o antreneze gratuit.

    În 2024, rezultatele au început să apară: Linda a ajuns în sferturile de finală la Australian Open, unde a învins-o chiar pe Iga Swiatek.

    Dar 2024 avea să devină cel mai greu din viața Lindei, căci avea să-și piardă mama, chiar în preajma turneului de la Wimbledon.

    Doi ani mai târziu, pe Centre Court la Wimbledon, Linda Nosková a ridicat trofeul de campioană și toți am simțit că victoria este pentru mama ei.

    Dincolo de teren: o campioană care nu a uitat de unde a plecat

    Presa a scris că în noiembrie 2025, în loc să aleagă o vacanță exotică după finalul de sezon, Nosková a preferat să facă voluntariat la o școală din Cehia frecventată în mare parte de copii orfani și de copii din familii fără posibilități financiare.

    „Aici sunt copii – orfani, fără familie, fără bani, fără casă. Sunt în jur de 300 de copii, cu aproximativ 6 profesori”, a explicat ea la acel moment, descriind o realitate complet diferită de lumea turneelor de tenis.

    Gestul a fost remarcat și apreciat public tocmai pentru firescul lui: a fost alegerea unei tinere care, venind ea însăși dintr-o familie modestă, știe cât de mult contează sprijinul primit la momentul potrivit – exact genul de sprijin pe care propriii ei părinți i l-au oferit, cu resurse puține, dar cu multă dragoste.

    O victorie care spune mai multe povești deodată

    Triumful de la Wimbledon 2026 este, la prima vedere, povestea unei tinere de 21 de ani care a învins presiunea unei finale istorice, 100% cehe, și emoția propriilor cinci mingi de meci pierdute.

    Dar este și povestea unei familii fără mari mijloace materiale, dar cu o dăruire fără limite; a unui tată care a găsit timp între ture de doisprezece ore la muncă să joace tenis cu fiica lui; a unei mame care nu s-a dat în lături de la a munci cu ziua pentru a sprijini pasiunea copilei ei; și a unei fiice care, în cel mai important moment al carierei sale, nu a privit doar spre trofeu, ci și spre cer, spre mama ei.

    Al treilea trofeu din cariera Lindei Noskova este unul de Mare Șlem, o performanță care ne face să ne gândim la câte altele își va adăuga în palmares.

    Este însă și o performanță a școlii cehe de tenis, care în ultimii 4 ani a dat nu mai puțin de 3 campioane la Wimbledon, Linda urmându-le pe Markéta Vondroušová (2023) și Barbora Krejčíková (2024).

    De remarcat și faptul că, în ultimii 10 ani, Wimbledon a avut tot atâtea campioane. Printre ele, sigur că ne mândrim să ne-o amintim pe Simona Halep, care o spulbera pe Serena Williams în acea finală perfectă din 2019.

    Lista campioanelor la Wimbledon în ultimii 10 ani:

    🇺🇸 Serena Williams (2016)

    🇪🇸 Garbiñe Muguruza (2017)

    🇩🇪 Angelique Kerber (2018)

    🇷🇴 Simona Halep (2019)

    🇦🇺 Ashleigh Barty (2021)

    🇰🇿 Elena Rybakina (2022)

    🇨🇿 Markéta Vondroušová (2023)

    🇨🇿 Barbora Krejčíková (2024)

    🇵🇱 Iga Świątek (2025)

    🇨🇿 Linda Nosková (2026)

  • Cine sunt oile? „Fjord”, filmul premiat al lui Cristian Mungiu și cu ce rămânem la finalul lui

    Foto: Captură video

    Un personaj tăcut și ușor de trecut cu vederea se insinuează în premiatul film la Cannes al lui Cristian Mungiu, Fjord: oile. Apar vizual de câteva ori în staulul lor, alături de personajele principale (fie că acestea fac curat în grajd, le pun hrană sau țin lecții din Biblie pe lângă ele, chiar în timp ce vorbesc despre episodul nașterii lui Iisus fix într-un astfel de loc), dar sunt și pomenite în conversații. Fie ca o comparație deloc măgulitoare – Nu fi oaie! – cu sensul de nu fi laș, fricos, fie cu sensul clasic de turmă de oi – adică ființe obediente și cam prostuțe -, fie ca pretext de bună vecinătate („Poți lăsa oile să pască pe peluza mea”).

    Cehov spunea că, dacă în primul act apare o armă, ea trebuie folosită în ultimul act. Care e, deci, ideea cu oile aici?

    Filmul, care pornește de la cazul celebru de acum câțiva ani al familiei Bodnariu (dar se inspiră și din alte cazuri, după cum a precizat Cristian Mungiu însuși), abordează problema poate cea mai controversată a zilelor noastre: ciocnirea dintre conservatorism și progresism, dintre două culturi și, până la urmă, dintre două forme de a vedea viața și de a o trăi.

    Filmul nu oferă răspunsuri, iar Mungiu a fost criticat ba pentru ambiguitatea lui, ba pentru că ar favoriza conservatorismul. Personal, am ieșit de la film cu impresia că da, filmul e biased, am avut tot timpul impresia că familia Gheorghiu reprezintă the good guys, iar sistemul de protecția a copilului norvegian și chiar norvegienii (majoritatea lor) sunt personajul negativ.

    Dar asta este doar impresia grosieră. Pentru că, în realitate, filmul e mai inteligent de atât. Mai degrabă pare a refuza cu ostentație să dea verdicte, să spună că e alb sau negru, că unii sau alții au dreptate. Ar fi fost un film slab și tezist dacă o făcea. Doar că elementele care echilibrează balanța îmi par mult mai subtile și mai fin inserate. Deși, de exemplu, apariția politicienilor români ar contrazice această ultimă afirmație – nu e nimic subtil acolo.

    Atmosfera rece a filmului accentuează senzația de neutralitate. Prezentarea faptelor este aproape documentară, fără sondări profunde în structura internă a personajelor. Totul pare rece și impersonal, de la autoritatea pentru protecția copilului, o administrație kafkiană în fața căreia nu ai cum să câștigi, și care, sub pretextul respectării literei legii, riscă să producă traume mai mari copiilor, până la atmosfera austeră și greoaie din familia Gheorghiu. E ceva forțat și nefiresc în relațiile dintre membrii familiei, o lipsă de lumină și de bucurie, o lipsă de familiaritate, relaționarea dintre ei e nefiresc de formală.

    Două momente mi-au atras aici atenția. Când cel mai mic copil al familiei este ridicat de autorități, Mungiu alege o filmare neașteptată. Nu avem prim-plan, nu există apropierea camerei de chipul mamei. Lisbet e filmată de departe, prin geamul casei, cu Mihai interpus între cameră și drama din curte. Paradoxul e deliberat: momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională din film e construit tocmai prin refuzul emoției vizuale, sau prin estomparea ei, prin distanță.

    Foto: Captură video

    Al doilea – revederea dintre părinți și copiii cei mari. Nu vedem efuziune, nu vedem îmbrățișări înlăcrimate, ci o bucurie a revederii reținută, potolită. E adevărat, părinților li se spusese să nu alerge ei primii spre copii, și ar putea exista această circumstanță atenuantă, însă nici gestul natural al copiilor nu e de a alerga spre părinți și a se prăbuși sfârșiți de dor în brațele lor. Iar când copiii povestesc ce au mai făcut, au grijă să menționeze că își spun rugăciunea în fiecare seară. Se simt aici semnele unei îndoctrinări, iar limita cu abuzul psihologic mi se pare destul de fragilă.

    Revenind la oile noastre, sare mai degrabă în ochi cine nu e oaie. Avocata Mia este cel mai clar și vizibil personaj adult care refuză să se supună logicii sistemului, care gândește singură și acționează din convingere, nu din conformism. Când procurorul o întreabă dacă ar vrea să trăiască într-o societate ca aceea a clienților ei, răspunsul ei e fără ezitare: „Dacă aș trăi într-o astfel de societate, tot drepturile minorității le-aș apăra.” E replica unui personaj viu și liber, pentru că nu aparține niciunei turme.

    Și Elia, fata cea mare a familiei Gheorghiu, și Noora, fiica Miei și a directorului de școală vecinii familiei, refuză turmele. Cele două se împrietenesc dincolo de granițele trasate de părinții lor, dincolo de tabere, de religie, de cultură. Sugestivă este și replica în oglindă pe care fiecare o adresează tatălui ei, când acesta îi cere ceva cu autoritate: „Și dacă nu, ce o să faci?” Subtext limpede, în contextul unui film despre acuzații de abuz fizic: o să mă bați?

    E, poate, cel mai plin de speranță moment din film, tocmai pentru că vine de la copii – cei în numele cărora se duce întregul război dintre cele două sisteme – și pentru că sugerează că generația următoare, indiferent de ce parte a baricadei s-a născut, e deja cu un pas în fața adulților.

    Oaie nu e nici bătrânul bolnav care mai întâi se aruncă în apă, apoi, salvat de Lisbet de la înec, alege să nu mai mănânce – un ultim act de voință într-un moment al vieții în care corpul e ultimul teritoriu pe care îl mai controlezi măcar parțial.

    Dar cea mai surprinzătoare ieșire, de data asta, din turmă, este a lui Lisbet însăși, mama familiei Gheorghiu, femeia care părea cel mai adânc îngropată în conformism – religios, conjugal, cultural. Gestul ei de rebeliune vine târziu și e tăcut: îi ia bătrânului bolnav farfuria cu mâncare neatinsă, devenind complice la decizia lui de a muri. După ce îl salvează de la înec, Lisbet, împotriva tuturor preceptelor religioase și probabil a convingerilor ei profunde, își lasă latura umană și umanitară, până la urmă, să prevaleze.

    Dar cine sunt, atunci, oile? Răspunsul lui Mungiu pare să fie: aproape toți ceilalți, și asta indiferent de tabăra din care fac parte. Norvegienii care aplică mecanic legea, fără să se întrebe dacă legea coincide cu binele copilului. Familia Gheorghiu, care se supune orbește unui cod religios rigid și unui mod de viață nechestionat. Comunitatea religioasă mobilizată în jurul familiei. Fiecare turmă își are regulile ei, fiecare turmă îi exclude pe cei care nu se conformează.

    Oaia, în film, e cel care nu se întreabă. Și Mungiu pare fascinat tocmai de această incapacitate colectivă de a gândi în afara tiparului propriu, indiferent că tiparul este un cod religios sau un serviciu social al statului.

    De aceea filmul refuză verdictele. Absența verdictului e teza lui Mungiu. Într-o lume împărțită în turme, cel care nu aparține niciuneia – ca spectatorul ideal pe care îl implică tacit filmul – rămâne singur în fața întrebării. Am fi tentați să credem că întrebarea este – Cine are dreptate? Dar mi se pare că întrebarea pe care o lansează tacit filmul este: Tu, cel care privești, ești oaie? Și dacă da, din ce turmă faci parte?

    Fjord e, în fond, un film despre orbirea pe care o produce apartenența. Mungiu nu judecă nici familia română, nici statul norvegian. Îi privește pe amândoi cu aceiași ochi glaciali cu care obiectivul lui Tudor Vladimir Panduru surprinde fiordurile – frumoase, înghețate, și indiferente la dramele omenești de pe malul lor.

    Al doilea Palme d’Or al lui Mungiu e primit de un film care nu e perfect (despre imperfecțiunile lui, altădată), nu e ușor de privit și nu oferă răspunsuri sau certitudini. Dimpotrivă, naște și mai multe întrebări.

    Notă: În ziua publicării acestui articol, sute de persoane s-au adunat în fața Ambasadei Suediei din București pentru a protesta față de situația unei familii ai cărei doi dintre cei cinci copii au fost preluați de serviciile sociale suedeze, pe motiv că ar fi fost supuși unor tratamente abuzive. De patru ani, părinții încearcă să își recupereze copiii și spun că toate demersurile făcute până acum au rămas fără rezultat. Este vorba despre familia Samson, iar din datele primite de la părinți, situația pare mai gravă decât cea a familiei Bodnariu sau decât cea prezentată în film (în măsura în care dramele de familie care implică copii pot fi comparate).

  • Un film de Oscar cu atmosferă de Crăciun, de văzut în primele zile din 2026 (dacă l-ați ratat anul trecut)

    Dacă încă așteptați mult sperata ninsoare sau sunteți printre norocoșii care v-ați bucurat deja de ea de sărbătorile astea, un film bun și un ceai cald (sau un vin fiert) ar putea adăuga ceva „coziness” (sau hygge-ness, cum ar zice frații noștri nordici) atmosferei din primele zile ale anului.

    Foto: Captură Youtube

    Netflix ne-a făcut o surpriză pe final de decembrie cu filmul The Holdovers. Nu este tocmai nou-nouț, e din 2023 (a participat la Oscarurile de anul trecut) și, așa cum nota The Guardian, este cel mai bun film al lui Alexander Payne de la Sideways (2004) încoace. La fel ca acolo, avem parte de un regal actoricesc din partea lui Paul Giamatti – în rolul unui bărbat (profesor) dificil, încăpățânat, morocănos, greu de iubit – nominalizat, de altfel, la Oscar, pentru acest rol.

    Dacă îl avem pe nepopularul profesor Paul Hunham (Paul Giamatti), nu putea să lipsească elevul (inteligent și rebel) – Angus (Dominic Sessa). Lor li se adaugă Mary, bucătăreasa-șefă a școlii, totodată mamă recent îndoliată, interpretată magistral de Da’Vine Joy Randolph – care, de altfel, a fost și recompensată cu Oscarul pentru rol secundar, după ce luase și Globul de Aur.

    Foto: Captură Youtube

    Acest trio improbabil este silit de împrejurări să petreacă vacanța de iarnă, inclusiv Crăciunul, într-un liceu de elită din New England, rămas pustiu după plecarea elevilor și profesorilor care vor fi de sărbători în sânul călduț al familiei.

    Un film de Crăciun cu tot ce presupune asta – zăpadă, colinde, vacanța de iarnă – The Holdovers pare un omagiu adus cinematografului american al anilor ’70. Atmosfera acelor ani este perfect și migălos recreată în cele mai mici detalii.

    Filmul emoționează, are decoruri de iarnă și atmosferă oarecum „Christmasy”, dar un Christmasy auster, greu, care-l face orice altceva decât un „Christmas comfort movie”.

    Fiecărui personaj îi lipsește ceva sau cineva și filmul vorbește despre găsirea unei familii acolo unde te aștepți mai puțin. Măiestria stă în faptul că pelicula reușește să evite sentimentalismul specific unui film de Crăciun, nu alunecă deloc spre comod și călduț, nu devine previzibil și nu se încheie cu un happy-end deșănțat. Umorul e mai degrabă melancolic, atmosfera generală mai aproape de tăios și realist, decât de sunet de zurgălăi și Moși Crăciun zâmbitori.

    Foto: Captură Youtube

    Similitudinea cu Sideways este evidentă, și nu rezidă doar în interpretarea rolurilor de către același actor. La fel ca Miles din Sideways, Paul din The Holdovers este un profesor care, deși dedicat meseriei sale, se simte neîmplinit și frustrat în viața personală și nu numai.

    Amândoi sunt ușor inaccesibili, singuratici și împovărați de nemulțumirile proprii, iar umorul lor amar și sarcasmul ascund adesea vulnerabilitatea. Vedem aici talentul lui Alexander Payne de a construi portrete de oameni aparent dificili, dar surprinzător de umani și memorabili.

    Legătura dintre protagoniști se naște dintr-o experiență comună de dezamăgire: atât Paul, cât și elevul Angus (interpretat fără cusur de Dominic Sessa, în rolul său de debut) sunt forțați să petreacă împreună vacanța de Crăciun, și tocmai această „închisoare” temporară devine terenul lor comun de înțelegere.

    Paul și-a construit în jurul său un zid de cărți și ironii mușcătoare, acceptând cu un soi de resemnare faptul că este detestat de colegi și de elevi deopotrivă, iar singurătatea lui pare de nezdruncinat. Pentru Angus, tatăl absent și anularea în ultimul moment a unei vacanțe promise în Saint Kitts, alături de mama lui și noul soț bogat al acesteia, îl îndurerează profund și îl forțează să-și construiască un scut de sarcasm adolescentin prin care încearcă să-și ascundă durerea.

    Relația dintre cei doi se transformă subtil: dacă la început sunt pe poziții inamice, treptat, prin gesturi mici, întâmplări care îi forțează la solidaritate, discuții și momente de răbdare, Paul și Angus încep să se descopere unul pe celălalt și fiecare găsește în compania celuilalt o ancoră.

    Foto: Captură Youtube

    Elevul rebel se îmblânzește treptat, iar profesorul descoperă că rigiditatea și sarcasmul pot fi înlocuite de empatie și înțelegere. Între cei doi se creează astfel o legătură neașteptată, în care melancolia și sarcasmul adolescentului sunt echilibrate de umorul amar al adultului.

    Liantul dintre cei doi este Mary, care, așa cum spuneam, este interpretată magistral de Da’Vine Joy Randolph. Fiecare zi de muncă în bucătăria școlii este pentru ea o amintire a pierderii fiului ei, ucis în Vietnam, și a sacrificiilor făcute pentru ca el să poată urma cursurile unei școli privilegiate.

    Randolph reușește să transmită cu subtilitate întreaga greutate a durerii prin gesturi lente, calculate. Mary își tratează durerea cu bourbon seară de seară, Crăciunul fără copilul ei fiind o rană deschisă.

    Filmul construiește o lume în care singurătatea, pierderea și diferențele sociale devin prilejuri de apropiere neașteptată: un profesor și un elev descoperă că pot transforma frustrările și dorul în momente de conexiune, iar Mary amintește, cu fiecare gest discret, cât de complexă și sfâșietoare poate fi iubirea maternă.

    Filmul excelează prin a transmite lucruri esențiale în absența dialogului. Știm de la alte personaje că Paul este detestat atât de elevi, cât și de colegii profesori, dar aflăm de la o secvență în care apare un tub cu unguent pentru hemoroizi lăsat neglijent la vedere în baie că el nu are o viață socială, că este improbabil să îl viziteze cineva sau să intre în baia lui.

    Una dintre cele mai triste scene din film o surprinde pe Mary care împăturește cu grijă hainele de bebeluș ale fiului ei, păstrate ca o comoară, de care se desparte pentru a le da mai departe surorii ei mai tinere, însărcinate. Asistăm la un moment greu, tulburător, care surprinde toată durerea personajului, dar care lasă să se întrevadă și o licărire de speranță.

    Finalul aduce un strop de imprevizibil, iar relațiile dintre personaje se încheie subtil, lăsând la latitudinea fiecăruia dacă este satisfăcător sau nu. Cert este că filmul rămâne fidel spiritului său – vorbește despre singurătate, prietenie și gesturi mici care fac diferența.

  • Când cuvintele tac. Retragerea unei campioane, sfârșitul unei epoci

    Simona Halep și trofeul de la Wimbledon 2019/Foto: Captură

    Mi-a luat aproape un an să pot scrie despre retragerea Simonei Halep din tenis. Nu pentru că nu aș fi avut cuvinte, ci pentru că erau prea multe și prea grele.

    Pentru mulți dintre noi, Simona Halep nu a fost doar o mare jucătoare de tenis. A fost motivul pentru care ne-am uitat la tenis. Pentru care ne-am (re)îndrăgostit de el, uneori fără să ne dăm seama când s-a întâmplat asta.

    Ne-a făcut să ne trezim la ore imposibile, pe fusuri orare haotice, să verificăm scorurile la tenis chiar dacă eram în vacanță, la job, pe stradă, la coadă la supermarket. Un meci de-al ei era suficient ca să deschidem o aplicație de sport pentru o fază sau pentru a afla scorul.


    Nu vom ști niciodată câte fetițe s-au apucat de tenis inspirate de ea. Poate vom afla peste ani, când vom avea o nouă campioană și ne vom întreba de unde a apărut.

    Simona a schimbat ceva profund: a făcut ca tenisul să ajungă și să conteze pentru oameni care nu îl urmăriseră niciodată până atunci.

    Simona Halep câștiga finala de la Wimbledon 2019 în fața Serenei Williams

    Ne-a adus bucurii, ne-a făcut mândri, ne-a făcut să plângem de fericire. Ne-a adunat cu miile pe Stadionul Național, într-un moment aproape neverosimil, ca să o primim ca pe o eroină națională. Pentru că asta era. O sportivă care cucerise cele mai mari arene și cele mai mari trofee din tenisul profesionist, într-o țară care nu era obișnuită cu astfel de victorii.

    În 2022 am scris despre Simona într-un moment care părea un prag, dar nu un final. Tocmai câștigase ultimul ei trofeu. Urma US Open. Nimic nu anunța prăbușirea care avea să urmeze: testul pozitiv, suspendarea, procesul, dezamăgirea, anii pierduți.

    O poveste dureroasă, greu de dus nu doar pentru ea, ci și pentru cei care o urmăreau cu atașament real, nu doar cu interes sportiv.

    Mats Wilander și Simona Halep, la Wimbledon/Foto: Captură

    Pentru mine, acel moment a fost începutul tăcerii. Nu am știut cum să scriu despre dopaj fără să trădez emoția și deznădejdea. Nici cum să scriu despre nedreptate fără furie și fără să par (prea) partizană. Nici cum să accept ideea că, dincolo de decizii juridice și explicații medicale, timpul trecea. Iar tenisul, sportul care nu iartă nimic, mergea mai departe.

    Când a venit reabilitarea, a reapărut speranța. Simona și-a dorit și a încercat să revină acolo, sus, într-un gest de demnitate, dar și din iubire pentru sportul căruia îi sacrificase totul. Dar toate i-au fost împotrivă: WTA, care nu i-a înapoiat punctele pierdute nu din vina ei; propriul corp, care nu a mai putut, după o pauză atât de mare. Și uneori, oricât de mult ai lupta, corpul are ultimul cuvânt.

    Retragerea Simonei nu a fost un anunț spectaculos. Nici nu s-a petrecut pe o mare arenă internațională. A venit firesc și spontan, discret, așa cum Simona a fost toată viața. Acasă, la Cluj, printre ai ei.

    Retragerea ei nu e doar sfârșitul unei cariere. E sfârșitul unei epoci, un moment de tăcere după zeci de mii de mingi jucate, după emoțiile pe care ni le-a oferit tuturor.

    A dispărut principalul motiv pentru care mulți deschideau televizorul la meciuri de tenis feminin. A dispărut așteptarea aceea specială, în care știi că urmează cineva pentru care merită să stai noaptea la meciuri live din SUA sau Australia.

    Simona Halep a atins culmi pe care cu greu un alt sportiv român le va atinge vreodată. Dar, mai important decât trofeele, a fost felul în care ne-a făcut să simțim. Ne-a adunat, ne-a unit, ne-a purtat prin emoții comune, într-o țară care rareori trăiește astfel de momente la unison.

    Simona a fost eroina noastră. Și nimeni nu va putea schimba asta. Poate de aceea am avut nevoie de timp. Pentru că unele povești nu se închid cu o știre. Se așază încet, ca un ultim schimb de mingi, după care rămâne liniștea.

    Simona ne-a dăruit multe bijuterii sportive de-a lungul carierei, dar „perla Coroanei” este, desigur, finala de la Wimbledon din 2019. Un meci de colecție, de revăzut oricând ne e dor de ea.

    Mulțumim, Simona!

  • De ce câștigă (doar) Tudor Chirilă Vocea României

    Tudor Chirilă, finala Vocea României 2025/Foto: Captură youtube Vocea României

    Tudor Chirilă câștigă din nou Vocea Românei, din postura de antrenor, cu concurenta lui, de data asta Alessia Pop. Al optulea triumf din 10 ediții la care a participat și al cincilea consecutiv. Și de această dată, apar inevitabilele controverse. Că nu a ieșit cea mai bună voce, că altcineva merita, că – spun cârcotașii – emisiunea ar trebui să se cheme Vocea lui Tudor, și tot așa.

    Oameni buni, să ne liniștim! E un concurs la care votează publicul. Este normal să existe nemulțumiți, toți credem că „al nostru” e mai bun, mai frumos, mai talentat, mai devreme-acasă și merita să câștige Vocea României. (Anul trecut am fost eu însămi în această situație – am considerat că Raluca Moldoveanu antrenată de HoriaRoz merita să fie Vocea, nu Aura lui Tudor). Dar majoritatea votează, de ani buni și indiferent ce voce are Tudor în echipă, cu concurentul sau concurenta lui.

    De ce? E mister? E conspirație? Are Tudor stipulat în contract că nu vine la emisiune decât dacă câștigă el? Falsifică PRO TV rezultatul votului? (presupunând, prin absurd, că rezultatele ar fi influențate în vreun fel, nu s-ar face așa așa grosier, să câștige un singur antrenor ani la rând. Devine plictisitor, previzibil și riști să pierzi, nu să câștigi; aș spune că dimpotrivă, faptul că de 5 ani câștigă același antrenor e o dovadă a corectitudinii concursului).

    Mitul votului pentru antrenor

    Există o explicație comodă care circulă frecvent: publicul votează antrenorul, nu concurentul. Este o explicație simplă, rapidă, care pare să închidă discuția înainte ca aceasta să înceapă. Dar cifrele și realitatea arată altceva.

    Tudor Chirilă are aproximativ 778.000 de urmăritori pe Facebook, în timp ce Horia Brenciu depășește 1,5 milioane, iar Theo Rose un milion. Simley, țineți-vă bine, are 3,5 milioane. Dintre cei cinci, doar Irina Rimes are mai puțini urmăritori decât Chirilă. Dacă votul ar fi dictat doar de popularitatea antrenorului, rezultatele ar fi complet diferite, nu-i așa?

    Și totuși, opt câștigători din treisprezece ediții îi aparțin lui Chirilă, iar ultimele cinci victorii au fost consecutive. De fapt 8 din 10, pentru că Tudor a venit în emisiune abia în ediția a patra, deci nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă participa și la primele 3.

    Dacă ne luăm după popularitatea din social media, este destul de clar că publicul NU votează antrenorul.

    De fapt, ceea ce ne arată destul de clar finalele, este că oamenii nu votează antrenorul sau vocea, ci votează emoția, momentul, pachetul complet.

    Tudor Chirilă, această rara avis a antrenorilor

    Tudor Chirilă nu a fost prezent de la început în emisiune. Vocea României debuta în 2011, iar primele trei sezoane au fost câștigate de Smiley și Horia Brenciu – Smiley în 2011 și Brenciu în 2012 și 2013.

    Chirilă intră abia în 2014, în sezonul 4. Din 2014 până în prezent, câștigătorii din echipa lui au fost: Tiberiu Albu (2014), Cristina Bălan (2015), Teodora Buciu (2016), Dragoș Moldovan (2019), Iulian Nunucă (2022), Alexandra Căpitănescu (2023), Aura Șova (2024) și Alessia Pop (2025).

    Această serie, dintre care ultimele cinci victorii au fost consecutive, îl plasează pe Chirilă într-o categorie rară la nivel internațional. Este primul antrenor din franciză care reușește de două ori câte trei victorii consecutive și unul dintre foarte puținii antrenori cu cinci victorii la rând. De fapt, doar Michel Teló a mai reușit așa ceva, la The Voice din Brazilia, între 2015 și 2019.

    Smiley și Horia Brenciu sunt singurii care au mai reușit să pună mâna pe trofeu de-a lungul timpului. Smiley câștigă în 2011 cu Ștefan Stan, în 2017 cu Ana Munteanu și în 2018 cu Bogdan Ioan, iar Brenciu în 2012 cu Julie Mayaya și în 2013 cu Mihai Chițu.

    De remarcat că Smiley este singurul care reușește să „spargă blocada” după venirea lui Chirilă și să câștige chiar de două ori consecutiv.

    Veșnicele controverse


    Controversele însoțesc aproape fiecare victorie a lui Tudor Chirilă. În 2024, mulți telespectatori au considerat că Raluca Moldoveanu, din echipa Theo Rose – Horia Brenciu, a avut o prestație mult mai bună vocal decât Aura Șova, câștigătoarea din echipa lui Chirilă. Am fost de aceeași părere, vocea Ralucăi a sunat divin în finală (și nu numai).

    Și astfel de discuții se repetă sezon după sezon: „altcineva a fost mai bun”.

    Poate, dar Vocea României nu este un concurs despre cine cântă perfect tehnic, ci despre cine reușește să transforme un moment într-o experiență memorabilă, care va fi votată DE CĂTRE CEI MAI MULȚI. Pentru că nu se poate spune că Raluca Moldoveanu anul trecut sau Raisa anul acesta nu au oferit și emoție. Sau alți finaliști și finaliste. Dar se pare că ingredientul secret e la Tudor. Care probabil ar fi câștigat și dacă ar fi avut-o anul trecut finalistă pe Raluca sau anul acesta pe Raisa, Anita sau Eva.


    Secretul succesului lui Chirilă


    Dacă te uiți la cei opt câștigători din echipa lui Tudor Chirilă, nu există un tipar în genul muzical, în stilul interpretării sau în povestea personală. Nu toți sunt voci de forță sau sunt favoriți de la început. Dar toți au ceva în comun: funcționează în seara finalei, devin un personaj cu o poveste care produce emoții și face publicul să îl voteze.

    Chirilă nu construiește demonstrații de virtuozitate tehnică; construiește momente care cer reacția publicului. Și tocmai această capacitate de a anticipa ce va fi perceput ca votabil îl diferențiază de ceilalți antrenori, indiferent de cât de populari sau apreciați sunt aceștia sau cât de bune sunt vocile pe care le antrenează.

    Explicația reală a succesului nu este nici simpatie, nici conspirație, nici noroc. Tudor Chirilă câștigă pentru că înțelege exact cum reacționează publicul, ce momente vor rămâne în mintea spectatorului și ce va fi votat, ediție după ediție.

    În final, mitul că publicul votează antrenorul nu rezistă: votul este pentru emoția și impactul momentului, iar Chirilă pare să știe mai bine decât oricine cum arată acel minut decisiv. Nu este magie, nu este întâmplare; este strategie, intuiție și o lectură fină a ceea ce funcționează într-un concurs care pare simplu, dar care depinde de nuanțe subtile și de emoția publicului.

    Tudor a înțeles foarte bine cum funcționează lucrurile și știe foarte bine ce are de făcut. Concurenții lui nu câștigă pentru că au cea mai bună voce. În ultimele etape ale concursului și mai ales în finală toți au voci excepționale. Iar aici intervine acel ceva care să îi diferențieze și pe care Tudor știe atât de bine să îl pună în scenă: spectacolul, povestea, emoția.

    Laureații nu câștigă exclusiv prin virtuozitate vocală, pentru că aici nu e un concurs de canto. Nu se cheamă Cea mai bună voce a României. Aici e televiziune. E show.

    Tudor pare a fi înțeles foarte bine că publicul nu votează neapărat ambitus, tehnică, respirație, note ținute perfect. Publicul votează ce îl mișcă în seara aia.

    Sigur că oamenii sunt diferiți și s-ar putea să îi miște lucruri diferite. Și aici intervine din nou geniul lui Tudor Chirilă: să găsească acel ceva care să miște mai mulți oameni decât vor mișca ceilalți concurenți. Asta e ceva ce ține de experiența lui (de scenă și de viață), de fler, de talent, de imaginație, de inteligență și de probabil alte multe lucruri.

    Tudor Chirilă îi ajută pe concurenți să creeze povești autentice. Să producă emoție, nu să fie perfecți.

    Chirilă nu produce câștigători de concurs vocal. Produce momente de televiziune memorabile. Iar Vocea României este, înainte de orice, un show.

    Tudor Chirilă nu câștigă pentru că publicul îl votează pe el. Câștigă pentru că știe exact ce va vota publicul.

    Iar până când ceilalți antrenori nu vor descoperi combinația perfectă și ingredientul secret care par a-i fi la îndemână lui Tudor, până nu vor internaliza la fel de bine ca el că Vocea României nu e un concurs de canto, ci unul de rezonanță emoțională, întrebarea va rămâne aceeași: de ce câștigă (doar) Tudor Chirilă?

  • Cum a devenit Alessia Pop „Vocea României”. De la Djelem Djelem la Ederlezi

    Alessia Pop, antrenată de inegalabilul Tudor Chirilă, a câștigat vineri seara sezonul 13 al emisiunii Vocea României și a plecat acasă cu trofeul și premiul de 100.000  de euro. Trofeul i-a fost înmânat de cântăreața franceză Patricia Kaas, care a interpretat două melodii live în emisiune.

    Alessia Pop, în finala Vocea României. Foto: Captură

    Sezonul 13 (cu noroc) al emisiunii Vocea României s-a încheiat mai firesc ca niciodată. Cu Alessia Pop, Ederlezi și Tudor Chirilă.

    Alessia Pop s-a prezentat în blind-uri la Vocea României cu „Gelem Gelem” (sau Dzelem, Dzelem) și a întors patru scaune în primele 15 secunde ale cântecului. Antrenorii s-au bătut pe ea. A ales să meargă la Teo și Horia, iar gândul meu în acel moment a fost că Tudor nu mai câștigă anul ăsta Vocea.

    Ce e „Gelem, Gelem”

    Gelem Gelem este imnul internațional al romilor și una dintre cele mai puternice piese identitare din istoria Europei. Nu e doar un cântec, ci un act de memorie colectivă.

    A fost compusă în forma sa modernă de activistul și muzicianul Žarko Jovanović, un rom sârb supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste. Își are rădăcinile într-un vechi cântec țigănesc, dar Jovanović i-a rescris versurile după război, pentru a spune povestea poporului său: suferința prin care a trecut, persecuțiile, migrația, genocidul, dar și puterea de a rezista.

    Adoptat ca imn oficial în 1971, la primul Congres Mondial al Romilor de la Londra,  „Gelem, Gelem” evocă tragedia Holocaustului romilor (Poraimos), în care se estimează că au murit între 250.000 și un milion de romi din Europa. Evocă totodată și promisiunea unui viitor în care viața și cultura lor să fie respectate și cunoscute.

    În contextul ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cântecul a devenit un fel de memorial sonor: o mărturie a  masacrului colectiv, dar și o modalitate de vindecare colectivă, care funcționează ca simbol al identității rome, al luptei împotriva discriminării și al recunoașterii istorice.

    „Am umblat și-am tot umblat”

    Gelem, Gelem s-ar traduce prin „Am umblat și am tot umblat”, cu referire directă la peregrinarea continuă a romilor prin lume.

    „Am umblat, am tot umblat pe drumuri lungi,
    Am întâlnit romi fericiți, am întâlnit romi nefericiți.
    O, romilor, de unde veniți, cu corturile voastre pe drumuri fericite?
    Am mers, am mers pe drumuri lungi, am întâlnit romi uciși de oameni răi.
    O, romilor, o, frații mei, de ce vi s-a întâmplat așa ceva?
    Ridicați-vă, romilor, veniți cu mine,
    căci și pentru voi a sosit vremea, vremea libertății”
    – cam asta spun versurile acestui cântec sfâșietor.

    Ce legătură poate fi între adolescenta serafică de 16 ani și un cântec atât de greu, cu o încărcătură atât de complexă și complicată?

    Nu pot exprima durerea pe care o simt romii. Am încercat măcar 1% să pot spune prin durerea mea, să mi-o transpun altfel. Eu mă exprim prin muzică„, a afirmat Alessia, enigmatic, despre alegerea melodiei.

    Adolescenta a reușit să transmită toată această suferință teribilă, pe care toți am înțeles-o din cântecul ei, chiar fără să pricepem sensul cuvintelor.

    Iar asta este superputerea magică și universală a muzicii, dar și talentul și inspirația acestei fetițe, care, din punctul meu de vedere, a câștigat Vocea României încă de la această primă apariție.

    În finală, ca o enigmă

    Alessia a rămas o enigma până la final(ă), după cum a declarat chiar antrenorul care a dus-o acolo, Tudor Chirilă. Dacă nu era clar până acum, faptul că au dat afară o concurentă de calibrul Alessiei, îi certifică pe Teo și Horia drept cei mai slabi antrenori de la Vocea României (nu dați cu pietre, opinie absolut subiectivă și asumată).  

    Eliminată de cei doi în Confruntări, adolescenta a fost salvată de Tudor și a ajuns, bineînțeles, în finală.

    Aici, antrenorul a vorbit inclusiv despre enigma care este Alessia și enigmatică a fost, dar atât de firească, alegerea melodiei cu care a încheiat concursul. Cu Ederlezi s-a încheiat, practic, cercul început în blind-uri cu Dzelem, Dzelem.

    Ederlezi. Speranța, renașterea, bucuria

    Dacă la Gelem Gelem avem durere, suferință, “Ederlezi”, una dintre cele mai cunoscute și mai încărcate simbolic piese din repertoriul rom și balcanic, este despre renaștere.

    „Ederlezi” vine din turcă (Hıdırellez) și se referă la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), extrem de importantă pentru romi și pentru comunitățile balcanice. Marchează începutul primăverii, revenirea la viață a naturii, norocul, fertilitatea, reînnoirea.

    Cântecul este tradițional rom, transmis oral, cu variante diferite în Balcani. A devenit celebru pe plan internațional după filmul „Time of the Gypsies” (1988) al lui Emir Kusturica, pentru care  Goran Bregović a orchestrat melodia tradițională „Ederlezi”.

    Și a fost finala sezonului 13

    O finală la care Alessia Pop și Tudor Chirilă au venit nu doar cu voce, ci cu prezență, cu poveste, cu strategie.

    Solo-ul Purple Rain a arătat forță și maturitate.

    Duetul cu Tudor Chirilă, „De vei pleca”, a fost puternic și delicat în aceeași măsură, menit să pună concurenta în valoare, cu tot riscul inevitabilelor comparații cu originalii – Cristi Minculescu și Felicia Filip. A fost un risc asumat de Tudor, dar un risc calculat. Încă o alegere genială a maestrului, de acum, în ale mentoratului muzical.

    Iar Ederlezi, cântat alături de naistul Cristian Ciaușu, a ridicat sala în picioare. A fost picătura care a completat magistral seara perfectă a duo-ului Alessia-Tudor.

    Nu s-a mai comentat nimic după acest moment, parcă cuvintele erau de prisos. Iar atitudinea antrenorilor parcă sugera că știau deja cine e Vocea României.

    Fiecare moment Alessia-Tudor fost gândit să spună o poveste, nu doar să impresioneze. Nimic nu a fost prea mult (ca la Irina, care a exploatat mult prea mult delicatețea și „curățenia” concurentei ei – cu un cântec „prea” bisericesc și apoi cu o melodie „prea” populară, un pic prea mult, și ce-i mult strică, nu mai pare autentic, ci forțat).

    Deși a fost enigmatică pentru el până la final, Tudor a știut exact ce i se potrivește Alessiei, nu doar în finală. Chiar și când a scos-o din zona ei, a știut să o facă astfel încât să nu fie fals sau forțat. Publicul a simțit asta și a reacționat.

    De ce câștigă (doar) Tudor Chirilă Vocea României

    Tudor Chirilă nu e doar un antrenor – e un strateg, un ghid, un mentor, un maestru. A știut când să asculte – Alessia a insistat să cânte Ederlezi în finală și Chirilă a mers pe mâna ei – dacă „Dzelem, Dzelem”, la care se pregătise fără antrenor, a avut acel impact în blind-uri, cum putea Ederlezi să nu se ridice cel puțin la același nivel?

    Cu această victorie, Tudor Chirilă ajunge la opt trofee la Vocea României, ultimele 5 consecutive, o performanță greu, dacă nu imposibil, de egalat.

    Ca și în cazul altor concurenți, parcursul Alessiei dovedește cât de importantă e chimia dintre artist și mentor. Celelalte voci au fost poate la fel sau chiar mai bune, dar Alessia a avut momente inspirate, coerente și încărcate de sens. Tudor a știut să pună piesele exact acolo unde și cum trebuia, să o lase să strălucească în ritmul ei, să o scoată din zona de confort fără să o forțeze.

    Celelalte trei finaliste au voci incontestabile, dar momentele nu au avut aceeași aură și consistență. A fost, cum ziceam, fie prea mult, fie prea puțin, fie nu cel mai bun din ce se putea alege.

    Anita e o voce remarcabilă, dar putea mai mult și mai bine decât Tu ești primăvara mea (un cântec foarte frumos, dar fără strălucire și wow-ul necesare unei finale). Bohemian Rhapsody este o piesă-cult, iar momentul nu s-a ridicat la înălțimea cântecului și istoriei lui. Cu Raisa, Irina a mers prea mult într-o direcție, a mizat totul pe un public-țintă despre care a crezut că îi va aduce avalanșa de voturi, și a pierdut.

    Iar despre Teo și Horia, ce pot să spun decât că, uneori, karma are simțul umorului. Au terminat pe locul 4 (ei, nu concurenta Eva, o fată cu o voce și o prezență foarte bune) și au privit-o pe concurenta eliminată de ei cum pleacă acasă cu trofeul.

    Imaginea asta cred că le-a trecut multora prin minte, exact în secunda în care Tudor Chirilă a salvat-o pe Alessia, dată afară de Teo și Brenciu. Mie, recunosc, mi-a trecut.

    Să revedem mai jos momentul în care Tudor Chirilă câștigă, de fapt, al optulea trofeu. Cu o gândire și o strategie pe termen lung – chiar dacă Alessia nu a fost the best la acest moment (a și explicat de ce nu a putut să intre în pielea personajului interpretat, și aici, iarăși, a fost vina antrenorilor), cum să dai afară o concurentă care ți-a arătat în blind-uri că poate să cânte așa și la care ai întors scaunul în primele 5 secunde?

  • Meciul în care Coco Gauff a câștigat trofeul la Roland Garros

    Meciul feminin din sferturi de la Roland Garros de anul acesta a fost unul dintre cele mai așteptate și, apoi, neașteptate, prin modul în care au evoluat ostilitățile dintre cele două americance, ambele deținătoare, la acel moment, a câte unui Grand Slam (Gauff US Open 2023, Keys Australian Open 2025).

    Dacă intrai să te uiți la meci în minutul 47, vedeai că e tiebreak și ziceai: un scor plauzibil. În realitate, lucrurile erau mult mai dramatice: a fost un set în care Keys a avut minge de 5-1, apoi Gauff a avut minge de set.

    Trebuie notat aici și că Madison Keys este una dintre cele mai imprevizibile jucătoare, multe dintre meciurile ei fiind adevărate rollercoaster-uri emoționale. Keys poate să iasă din primul tur, învinsă de o jucătoare anonimă, și la fel de bine poate să ajungă în finala unui Grand Slam sau chiar să îl câștige. Depinde de ce zi(le) are.

    Cu un număr astronomic de greșeli neforțate de ambele părți, setul părea o loterie, cu un final deschis în funcție de starea de (foarte) moment a fiecărei jucătoare. A fost să fie Madison, ajutată și de o dublă de-a adversarei venită la momentul (in)oportun, care a dus tiebreak-ul la 6-5 pentru pentru ea. Campioana de la Australian Open a închis apoi cu un serviciu nereturnabil, demn de jucătoarea cu una dintre cele mai puternice lovituri din circuit.

    În setul 2, Gauff a făcut break destul de devreme și a fost rândul ei să se desprindă apoi cu 2 break-uri la 4-1. Nu a ajuns nici ea la 5-1, Madison a făcut rebreak datorită (încă) unei duble gauffiene. Și, da, setul a devenit deodată în oglindă, Keys a făcut ceea ce reușise Coco în primul set, a egalat la 4. Erau, în acel moment, 10 breakuri în meci. Jumătate dintre punctele câștigate fuseseră câștigate la retur. Faină statistică, nu?

    Gauff a făcut break și a servit pentru setul 2, pe care l-a și câștigat. Și a început decisivul cu break, game pierdut practic de Keys, cu concursul numeroaselor sale greșeli.

    Copie a celorlalte două seturi, una dintre jucătoare a ajuns din nou la 4-1, cu dublu break. A fost să fie Gauff, mai stabilă mental și cu un pic mai puține neforțate (deja numărul total cumulat depășea 100, ceva incredibil).

    Madison reușește puncte incredibile, ca apoi să greșească uneori gratuit. Coco a ajuns la 5-1,și, forțată să servească pentru a rămâne în turneu, Madison a pierdut complet busola. Speranța, firavă, ce-i drept, era că salvase mingi de meci și în partida cu o altă americancă, Sofia Kenin, care avusese 3-0 în decisiv, totuși Madison reușise cumva să se salveze.

    Not anymore. Keys a pierdut meciul cu 0-40 în ultimul game. End game, după 60 de greșeli neforțate – deși se pare că s-a stricat și counterul la un moment dat, deci numărul exact nu se știe, dar a fost uriaș, în orice caz.

  • Ce au în comun Simona Halep și Coco Gauff, la 6 ani distanță, și ce performanță de-a Simonei egalează Sabalenka

    Jucătoarea americană de tenis Coco Gauff (21 de ani, locul 4 mondial) a învins-o joi pe poloneza Iga Swiatek (23 de ani, numărul 2 WTA) în semifinalele turneului WTA 1000 de la Madrid, scor 6-1, 6-1, în 66 de minute.” O astfel de știre părea neverosimilă anul trecut pe vremea aceasta. Mai bine zis, în ultimii ani din 2020 încoace. Până azi.

    Iga Swiatek/Foto: Captură Youtube

    Iga Swiatek a dominat fără îndoială tenisul feminin în ultimii ani. Iar dacă per total Iga și-a împărțit coroana cu belarusa Aryna Sabalenka, pe zgură, poloneza a fost regina incontestabilă.

    După Roland Garros 2024, ultimul trofeu câștigat pe orice suprafață, Iga pare a fi intrat într-un regres din care nu-și mai revine. Scăderea de formă vine odată și cu separarea de antrenorul ei de ani buni, Tomasz Wiktorowski. La Paris anul trecut a fost de altfel și ultima finală jucată de Swiatek, în tot acest timp ea nu a mai ajuns în ultimul act la niciun turneu, ci doar în 6 semifinale.

    La Madrid, unde era campioană en titre, părea că ar putea în sfârșit să spargă gheața, însă a fost eliminată în semifinale fără drept de apel de Coco Gauff, cu un scor neverosimil pentru Iga ultimilor ani: 1-6, 1-6. Spun pentru Iga ultimilor ani, pentru că, în urmă cu 6 ani, la Roland Garros 2019, o Iga Swiatek de nici 18 ani, care promitea deja să devină un superstar al tenisului, era spulberată de regina de atunci a zgurii, Simona Halep, cu 6-1, 6-0. De atunci, poloneza nu a mai cunoscut o astfel de umilință, cu atât mai puțin pe suprafața ei favorită.

    Performanța americancei este cu atât mai surprinzătoare cu cât este PRIMA victorie pe zgură în fața polonezei, din 15 (CINCISPREZECE) întâlniri. Dar spune totul despre nivelul Igăi din ultimul timp și faptul că aceasta este a treia victorie consecutivă a lui Gauff în fața polonezei, după ce aceasta îi dăduse de furcă și chiar o dărâmase mental în meciurile anterioare (să ne amintim momentul de la finala din Roland Garros din 2022 când o Gauff de 18 ani a izbucnit în lacrimi în fața unei Iga aflate la al șaselea turneu consecutiv câștigat, a 35-a victorie la rând).

    Coco este de asemenea doar a doua jucătoare după Simona Halep care pierde mai puțin de 5 ghemuri pe zgură în fața Igăi.

    Până la 23 de ani, Iga Swiatek a reușit în tenis performanțe ieșite din comun și a atins borne greu de depășit, însă este clar că poloneza traversează o perioadă nefastă.

    Nu știm dacă la asta a contribuit pierderea antrenorului cu care a reușit cele mai mari succese, incidentul de dopaj în care a fost implicată (și pentru care a primit o LUNĂ suspendare!) sau probleme personale (au existat diverse zvonuri, inclusiv o relație mai mult decât profesională cu Daria, psihologul cu care lucrează și care o însoțește de ani buni în turnee).

    Poate e o combinație între cele de mai sus, alt motiv sau o scădere de formă normală pentru cineva care la o vârstă atât de fragedă (împlinește 24 de ani la 31 mai) a cucerit cam tot ce se poate cuceri în tenis – a fost numărul 1 mondial timp de 106 săptămâni, a câștigat 5 turnee de Grand Slam la simplu (French Open 2020, French Open 2022, 2023, 2024 și US Open 2022), are în total 22 de titluri la simplu, inclusiv finala WTA din 2023 și zece titluri WTA 1000.

    Simpatic mesajul lul Casper Ruud pentru poloneză, după meci.

    Pentru fanii Simonei Halep rămâne din meciul de azi constatarea dulce-amară că, după retragerea oficială din februarie, marea noastră campioană este menționată când și când în contexte privind diverse borne sau performanțe din tenis.

    A doua semifinală a marcat un alt moment în care este pomenită o performanță de-a Simonei: liderul mondial Aryna Sabalenka a trecut în două seturi de Elina Svitolina, scor 6-3, 7-5, iar belarusa a devenit astfel doar a doua jucătoare din istorie care ajunge în 4 finale la Caja Magica, după Simona Halep.

  • „Atacă, neagă totul, pretinde victoria!” The Apprentice: Donald Trump VS Realitate

    Apărut în anul alegerilor prezidențiale din SUA, filmul ​„The Apprentice” (Ucenicul), regizat de Ali Abbasi și scris de Gabriel Sherman, urmărește ascensiunea publică a lui Donald Trump în anii ’70 și ’80. Fără a explora în profunzime personajele, resorturile lor umane și psihologice, filmul se concentrează mai ales pe relația lui Donald cu avocatul Roy Cohn.

    Actorul de origine română Sebastian Stan reușește o transformare excepțională și o interpretare magistrală a lui Trump, în timp ce Jeremy Strong îl întruchipează cu succes pe cinicul avocat Roy Cohn, mentor și figură paternă modelatoare pentru viitorul președinte. Ambii actori au fost nominalizați la premiul Oscar pentru performanțele actoricești remarcabile. ​

    Personajul central e urmărit pe parcursul transformării sale cam abrupte dintr-un tânăr ambițios, dar aparent empatic, fiul unui dezvoltator imobiliar din Queens, într-un mogul cinic al imobiliarelor din Manhattan.

    Un animal de pradă cu instinct criminal (rechin?), cum singur se caracterizează, un vânător cu abilități înnăscute, cum pretinde, deși impresia indusă de film e că mai degrabă devine astfel, sub influența mefistofelică a avocatului Cohn.

    Filmul exact asta NU arată, cum se produce exact transformarea, pentru că la începutul filmului Donald pare un tânăr destul de naiv și oarecum inocent, cu privire de căprioară mai degrabă decât de prădător.

    Însă tânărul Donald absoarbe și integrează în personalitatea sa lecțiile predate de Cohn, iar cele trei reguli ale succesului devin practic marcă trumpistă ușor recognoscibilă atât în parcursul de om de afaceri, cât și în ce al politicianului Trump: Regula nr. 1: Atacă, atacă, atacă. Regula nr. 2: Nu recunoaște nimic, neagă totul. Regula nr. 3: Pretinde întotdeauna victoria, nu admite niciodată înfrângerea.

    Liposucție și implant de păr

    Grandoman și histrionic, Donald adoră puterea și se visează un bărbat puternic, dar filmul ne arată un Donald surprinzător de slab și ușor de influențat – caracteristici pe care președintele american cu siguranță nu le vrea asociate cu propria sa imagine. El nu ezită să apeleze la chirurgia estetică pentru scăpa de grăsime și de amenințarea cheliei – semne de îmbătrînire și deci de slăbiciune, în timp ce pozează în bărbatul viril și puternic, care acum, la aproape 80 de ani, se laudă cu „frumosul său păr” pentru care are nevoie de jet puternic la duș.

    Imaginile neestetice cu intervențiile chirurgicale sunt pentru mine punctul culminant și profund revelator din tot filmul. Metaforă genială pentru modul în care Trump își „construiește” identitatea publică, se modelează profesional și politic, dar și fizic, pentru a corespunde unui ideal de succes și putere. Nimic nu subliniază mai bine contrastul dintre imaginea grandioasă pe care Trump vrea să o arate prin tot ce face și ce vrea să construiască – și slăbiciunile și nesiguranța din spate.

    Realismul „naturalist” al celor două intervenții asupra corpului lui Donald Trump sugerează una dintre trăsăturile principale ale personajului: modificarea forțată a realității, fie că e vorba de imagine personală, afaceri, politică sau percepția publică. Trump își manipulează fizicul la fel cum manipulează adevărul sau succesul: cu nerușinare și după propriile reguli. Această abordare subliniază superficialitatea, dar și nesiguranța profundă din spatele cultului său pentru „victorie” și „grandoare”.

    Prezentarea acestor intervenții într-un mod brut(al) și total neestetic, cu detalii inconfortabile sau umilitoare, sugerează contrastul puternic cu imaginea publică a omului de succes și a „marelui învingător” pe care Trump și-o construiește. Abbasi nu ne oferă o imagine spectaculoasă a transformării, ci una grotescă — sugerând că dedesubtul strălucirii există slăbiciune, artificialitate, neputință.

    Homosexualul homofob și creștinul fustangiu

    La rândul său, avocatul Roy Cohn, interpretat de Jeremy Strong, este un personaj complex și contradictoriu, un om cu o personalitate manipulatorie și fără scrupule.

    Cohn a fost un avocat de renume, cunoscut pentru stilul său agresiv și pentru relațiile sale cu oameni puternici, inclusiv cu Donald Trump.

    În film, el este portretizat ca un mentor de tipul „hard power”, care îl învață pe Trump despre jocurile de putere, despre cum să devină un prădător și îi predă (cu mare succes!) regulile succesului.

    Un aspect izbitor al personalității sale este contradicția între orientarea sexuală și opiniile sale politice. Cohn era homosexual, dar totodată un susținător vocal al valorilor conservatoare, militant împotriva drepturilor minorităților sexuale.

    Trump a învățat de la cel mai bun, cinicul avocat fiind el însuși un om care și-a sacrificat autenticitatea de sine pentru a menține o imagine de putere și influență în lumea politică conservatoare.

    Ivana, prea mult pentru Donald Trump

    Spre deosebire de Donald și Roy, prima soție a lui Trump, Ivana, aduce în film o gură proaspătă de autenticitate și firesc. Ivana nu e doar o soție de mogul (în devenire), ci o femeie puternică și independentă, cu propriile planuri și ambiții.

    Deși Ivana îl susține și are un rol important în ascensiunea lui Donald în lumea afacerilor, relația lor este marcată de un echilibru fragil între sprijinul ei și dorința de control și superioritate a soțului ei.

    Ivana nu este o soție trofeu (cum va deveni, mai târziu, Melania), este parteneră de afaceri și are un rol semnificativ în dezvoltarea brandului Trump.

    Ceea ce inițial o atrage pe Donald la ea – este inteligentă, puternică și independentă, cu o personalitate puternică, nu doar o femeie extrem de frumoasă – este probabil exact ceea ce face să-i dispară complet pasiunea pentru ea.

    Ivana este prea mult și Donald se simte emasculat de o femeie care vrea să fie egala lui. De aici scena controversată a violului conjugal – singurul fel în care Donald își poate domina soția este prin forța fizică.

    Mizerie politică dezgustătoare

    Pentru cine se aștepta la o demolare a imaginii lui Trump sau la detalii șocante, se poate afirma că The Apprentice nu prezintă un personaj chiar atât de negativ. Vedem partea „umană” a lui în relația cu familia, în demersul de a o cuceri pe Ivana, e „băiatul bun” care nu bea, nu fumează, nu se droghează, ba chiar ne stârnește simpatia în ipostaza neverosimilă de proprietar care bate pe la uși ca să colecteze chiria.

    Dar pentru cineva cu egoul și grandomania lui Trump, e catastrofal să fie prezentat ca un om cu slăbiciuni și vulnerabilități evidente, ușor manipulabil, sub masca puterii și succesului.

    Nu e de mirare că avocații săi au cerut interzicerea filmului, pe care el însuși l-a numit o „mizerie politică dezgustătoare.”

    „The Apprentice” a avut premiera mondială la Cannes în luna mai 2024. Cu puțin timp înainte de proiecție, staff-ul de campanie al lui Trump a publicat un comunicat în care numea filmul „gunoi” și „pură ficțiune”. De asemenea, a amenințat cu un proces.

    Vom intenta un proces pentru a răspunde afirmațiilor flagrant false ale acestor regizori prefăcuți”, a declarat purtătorul de cuvânt principal al campaniei Trump, Steven Cheung, într-o declarație pentru Variety la acea vreme.

    „Acest gunoi este pură ficțiune care senzaționalizează minciuni care au fost demult demascate. Ca și în cazul încercărilor ilegale ale lui Biden, acesta este un amestec electoral al elitelor de la Hollywood, care știu că președintele Trump va reveni la Casa Albă și îl va învinge pe candidatul lor preferat, deoarece nimic din ceea ce au făcut nu a funcționat”.

Lasă un comentariu