-
Madison a găsit, în sfârșit, cheia!

(Foto: Captură Australian Open/X)
La 29 de ani, americanca Madison Keys era încă una dintre acele jucătoare despre care am putea spune că au jocul, dar nu și mentalitatea (dublată de alte lucruri, printre care un dram de noroc, oportunitate, context, aliniere a planetelor sau orice alt mic detaliu care ar putea face diferența) pentru a câștiga un Grand Slam.
Și nu sunt puține în circuit astfel de jucătoare – dacă ar fi să ne gândim doar la Karolina Pliskova (fost număr 1 mondial, cu o căruță de trofee în palmares și câteva finale de Mare Șlem jucate), Elina Svitolina (care nu a fost lider mondial și nu a ajuns în nicio finală de Grand Slam și te întrebi cum e posibil, la felul în care joacă și cum poate să învingă pe oricine într-o zi bună), Caroline Garcia (pe care am văzut-o atâtea ori jucând unplayable – să ne amintim Turneul Campioanelor câștigat acum câțiva ani), Belinda Bencic (elvețianca care a părut în atâtea meciuri a avea o viteză în plus față de adversare și un joc cu care poate face față oricui).
Aș adăuga-o la lista de mai sus și pe Simona Halep – până la un moment dat, când campioana noastră a spart gheața și, după ce a întredeschis puțin ușa la acea finală de la Australian Open din 2018 (când doar condiția fizică și rezistența o idee mai bune ale lui Wozniacki, alergătoare la maratoane și cățărătoare pe vârfuri muntoase, au făcut diferența), a intrat în galeria selectă a campioanelor de turnee majore, trecându-și chiar două în palmares (știu că știți, dar nu mă satur să o repet: Roland Garros 2018 și Wimbledon 2019).
O astfel de jucătoare era până azi Madison. I-am mai văzut jocul stelar din meciurile cu Iga Swiatek și cu Sabalenka și altădată, a fost unplayable, a jucat cu o forță incredibilă și cu o viteză în plus în atâtea alte meciuri, însă, dincolo de ghinionul accidentărilor, Madison s-a bătut singură de atâtea ori. În primul rând, i-au lipsit constanța, încrederea că poate mai mult, mentalitatea.
Mi-au plăcut mereu la ea serenitatea și calmul cu care joacă, relaxarea – a părut mereu că se simte și bine pe teren, nu doar că vrea să câștige. Dar poate că până la urmă e și ăsta un ingredient necesar care face diferența între un mare campion și un potențial mare campion: încrâncenarea de a vrea să câștigi. EVERY SINGLE MATCH.
Iga joacă fiecare meci de parcă viața ei depinde de victorie. Sabalenka pare că se și distrează pe teren, însă atunci când își mobilizează energia carnasieră, de prădătoare, simți toată forța aia și toată energia de câștigătoare pe care o pune în fiecare minge, în fiecare ghem.
Madison mi s-a părut mereu că joacă de parcă ăsta e doar un hobby, iar viața e undeva elsewhere. Nu a părut diferită nici la turneul ăsta. Poate am văzut ceva încrâncenare la ea doar în meciul cu Gabi Ruse din turul 2, unde sportiva noastră a fost aproape să facă surpriza (și nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat turneul în cazul ăsta – probabil cu Sabalenka trecându-și în palmares al treilea titlu la rând la Melbourne).
Însă atât cu Swiatek în semifinală, cât și cu Sabalenka în finală, Keys mi s-a părut relaxată – mai crispată părea Sabalenka în startul finalei, de Iga ce să mai zic, ea e oricum o roboțică setată permanent pe modul win, altceva nu pare a exista pentru ea.
Madison a jucat de parcă cucerise tot ce era de cucerit și ce avea să vină acum era doar un bonus – atitudine de admirat, aș zice.
Sigur, să câștigi un Mare Șlem nu ține doar de joc, constanță și mentalitate – deși astea par a fi ingredientele principale. Orice ar mai fi de adăugat, Madison pare a fi găsit cheia succesului.
Dacă te uiți pe parcursul ei la acest Australian Open, ceea ce a reușit Madison Keys este cu adevărat uimitor, pentru că, după meciul cu Gabi Ruse (mult mai dificil pentru ea decât o arătau calculele hârtiei), americanca a avut de trecut doar de „nuci” incredibil de tari: Danielle Collins, Elena Rybakina, Elina Svitolina, Iga Swiatek, Aryna Sabalenka. Acest parcurs în sine, încununat cu trofeul cel mai dorit de orice jucător profesionist, nu poate decât să-i dea încredere lui Madison că the sky is the limit.
Acum, că a spart gheața, sper să vedem cât mai mult din tenisul ei stelar, însă fructificat, nu doar ici și colo câte un meci de colecție.
Într-o epocă a tenisului feminin ce pare dominat de Sabalenka și Swiatek (pe alocuri și de Rybakina, tot mai mult trasă înapoi de probleme misterioase de sănătate și povești dubioase cu antrenori), Madison pare o gură de aer proaspăt (deși veterană ca vârstă) binevenită.
Așteptăm și altele.
Madison Keys – Aryna Sabalenka 6-3, 2-6, 7-5 în finala Australian Open 2025. După acest succes, americanca urcă în top 10, de pe locul 19 pe locul 7, în timp ce belarusa își păstrează fotoliul de lider, la 200 de puncte de poloneza Swiatek.
-
Sfârșitul lumii, ediția 2023

A devenit o mică tradiție ca Netflix să lanseze, înainte de Crăciun, un film despre care se va vorbi mult, cu un scenariu mai mult sau mai puțin original despre sfârșitul lumii și cu o mână de actori de primă clasă.
Dacă despre Don’t look up scriam la începutul lui 2022 că este un film mediocru, Leave The World Behind, departe de a fi o capodoperă cinematografică (nici nu își propune să fie) merită ceva mai mult comparația cu Melancholia lui Lars von Trier, despre care s-a comentat în cazul lui Don’t look up.
Adaptat de Sam Esmail (Mr. Robot) după mult aclamatul roman din 2020 al lui Rumaan Alam și produs de Barack și Michelle Obama, Leave The World Behind este un thriller psihologic inteligent construit și excelent jucat de Julia Roberts, Mahershala Ali, Ethan Hawke și Kevin Bacon, dar și de mai tinerii Myha’la, Farrah Mackenzie, Charlie Evans.
Presărat pe ici, pe colo cu clișee moralizatoare privind distrugerea planetei de către om și prejudecățile rasiale (previzibil, dată fiind implicarea soților Obama), filmul strălucește, pe lângă jocul actorilor, prin imagini impecabil filmate (unele mici bijuterii cinematografice, chiar dacă inspirate din alte pelicule, precum momentul în care uriașul petrolier eșuează pe plajă sau imaginile cu turma de căprioare), prin replici inteligente, prin păstrarea unei tensiuni apăsătoare, tangibile (simți că plutește ceva sinistru în aer, deși la început nu e clar ce și de unde urmează să apară pericolul) pe tot parcursul filmului. Iar la asta contribuie combinația de maestru între muzică, replici și imagine, unghiurile de filmare neconvenționale având și ele un rol important în a sugera pericolul iminent.

Ca orice film respectabil despre sfârșitul lumii, Leave The World Behind nu este, de fapt, un film despre sfârșitul lumii, ci despre reacția umană în fața Apocalipsei, despre posibilul sfârșit al umanității din om în fața iminentei disoluții absolute sau, dimpotrivă, despre revelația optimistă că, în fața inevitabilul sfârșit, îți poți păstra sau chiar descoperi umanitatea. Fiecare cam ce și cum poate.
Nu voi face rezumatul filmului (cine l-a văzut nu are nevoie, iar cine nu l-a văzut nu are nevoie chiar mai mult să afle din altă sursă decât din film ce se petrece în film), dar fac un spoiler cât casa remarcând că singurul care se salvează prin propriile puteri este conspiraționistul precaut, care știa că va sosi ceva neprevăzut și (cel puțin aparent) este pregătit să înfrunte sfârșitul lumii. Ceilalți o fac doar printr-un noroc chior și doar grație măsurilor de prevedere ale, probabil, altui conspiraționist precaut.
Dacă ar fi să-i reproșez ceva filmului ar fi discursul din căsuța din pădure al Juliei Roberts, total neconvingător. Nu atât ca interpretare, cât ca moment ales în desfășurarea acțiunii. Dacă era musai ca acele cuvinte să fie spuse (parte din angrenajul propagandistic al peliculei), probabil locul lor ar fi fost într-un alt moment decât acela în care personajul care le rostește își caută cu disperare copilul pierdut.
Finalul cu fetița, chipsurile și Friends este delicios și cred că dacă filmul ar fi fost unul prost, aceste ultime minute ar fi reușit să-l salveze.

Foto: Captură video
-
Cea mai frumoasă noapte la New York
Pentru iubitorii români de tenis, obișnuiți să spere la titlu sau, în orice caz, la fazele superioare ale aproape oricărui turneu WTA, ultimul an a fost, fără Simona Halep, un coșmar. Și coșmarul nu s-a terminat. Simona Halep așteaptă încă un verdict care pare a deveni tot mai mult o Fata Morgana.
În lipsa Simonei, am ajuns să ne mulțumim cu mult mai puțin și să sărbătorim victorii mici, pe care până acum aproape le treceam cu vederea, cum ar fi că Patricia Țig joacă turnee WTA și ajunge pe tabloul principal la un Grand Slam sau că Gabriela Ruse revine în top 100 mondial. Poate că este și asta o lecție pentru noi și poate că, atunci când Simona va reveni pe teren, vom ști să o apreciem și să ne bucurăm de fiecare apariție a ei, fără să emitem pretenții nejustificate și fără să o vedem ca pe o mașină de câștigat meciuri și turnee întru umflarea în pene a orgoliului nostru.
Și iată că, în această atmosferă de resemnare în care parcă nu mai așteptam nicio veste bună din tenis, în afara unui verdict favorabil în cazul Halep, suntem loviți în miez de noapte de senzații despre care aproape uitaserăm. Un amalgam de adrenalină, de speranță, de încredere, de bucurie și, de ce să nu recunoaștem, de fericire și de „viața e frumoasă” din nou în tenis – toate aduse de victoriile aproape incredibile (și totuși, credibile și plauzibile) ale Soranei Cîrstea la US Open.

Sorana, acest munte de talent căruia nu știm exact ce combinație de factori i-a lipsit ca, după ce făcea sferturi de finală la Roland Garros la doar 19 ani, un parcurs ce anunța o nouă stea în tenisul mondial, să nu mai reușească timp de 14 ani aceeași performanță la un turneu de Mare Șlem. Două titluri WTA, locul 21 mondial și două sferturi de finală la turnee de Grand Slam – sunt performanțe reale în tenisul feminin la care nu știm câte sute sau mii de sportive visează și nu le ating niciodată. Par însă atât puțin când te uiți la cum joacă Sorana azi. Nivelul ei este practic cel al unei jucătoare de top 10 și ai impresia clară că poate să învingă pe oricine, așa cum ne-a arătat acum la US Open, când a trecut consecutiv de două sportive de top – Elena Rybakina și Belinda Bencic – pentru a atinge cele mai bune performanțe ale ei la Grand Slam-ul newyorkez.
În nopți magice la New York, în fața unui public pe care l-a numit cel mai frumos în fața căruia a jucat vreodată, Sorana Cîrstea ne-a arătat că niciodată nu e prea târziu. Că încă mai putem aștepta lucruri mari în tenis, în ceea ce o privește. Nu e pe aproape să-și încheie socotelile cu tenisul de mare performanță, dimpotrivă, pare a începe o nouă etapă. La 33 de ani, românca a ajuns în premieră în turul 4 la US Open, după o victorie senzațională în fața celei de-a patra jucătoare a lumii, campioana de la Wimbledon din 2022, Elena Rybakina. Iar apoi a învins-o pe campioana olimpică en titre, Belinda Bencic, pentru a urca și mai sus, în sferturi, egalându-și astfel cea mai bună performanță la un Grand Slam.
Poate că Sorana a găsit, în sfârșit, acele ingrediente care o pot duce sus, mai sus (maturitatea, experiența ei, poate antrenorul Thomas Johansson, poate altele, de care nu știm) și poate combinația lor perfectă va face ca noaptea cea mai frumoasă de la New York abia să urmeze.

-
Cel mai frumos meci din prima săptămână la AO, eliminări surpriză și o premieră istorică în Era Open
Eroicul Andy Murray
Veteranul Andy Murray este, cu siguranță, eroul primei săptămâni de la Australian Open 2023. Cu toate că nu s-a calificat în turul trei și nu va juca, așadar, în a doua săptămână la primul Grand Slam al anului, scoțianul de 35 de ani și pe care lumea îl privea, de câțiva ani, ca fiind aproape de retragere, ne-a arătat că e croit din același material cu jucătorii din Big Three și că își merită cu prisosință locul în formula, contestată de unii, de Big Four. Într-o altă epocă, în care nu ar fi existat Roger, Rafa și Nole, Andy ar fi putut fi, poate, cel mai bun din generația lui.
Dar în epoca lui Federer, Nadal și Djokovic, Andy Murray s-a descurcat cum a putut mai bine și și-a croit o carieră de care orice sportiv poate să fie mândru: a fost lider mondial și are în palmares 3 titluri de Mare Șlem, alte 8 finale jucate, două titluri olimpice, un Turneu al Campionilor, 14 trofee Masters și încă 7 finale.
Iar ceea ce a arătat Andy în această săptămână la Australian Open a depășit orice așteptare în ceea ce privea evoluția lui.
În primul tur, scoțianul l-a învins în cinci seturi, după aproape 5 ore de joc, pe favoritul 13, Mateo Berrettini. Andy a condus cu 2-0 la seturi, italianul le-a câștigat pe următoarele două, a avut apoi o minge de set la 5-4 în decisiv, dar Murray a vrut să-și mențină palmaresul care spunea că o singură dată în carieră a fost învins după ce condusese cu 2-0 la seturi și asta se întâmpla acum mulți, mulți ani. Andy Murray se califica în turul doi la Australian Open, turneu la care a jucat cinci finale, toate pierdute. Această victorie era una uriașă pentru el, care nu mai câștigase de cel puțin 5 ani în fața unui jucător de top.

În turul doi, Andy avea să scrie însă o pagină de istorie. Pentru că asta a făcut jucătorul de 35 de ani, cu un șold metalic, în meciul cu australianul Thanas Kokkinakis. Meciul părea câștigat de australian, care conducea cu 2-0 la seturi și cu 5-2 în setul 3, și probabil un singur om mai credea și spera că meciul poate fi întors: Andy însuși. Cu o anduranță incredibilă, cu muncă, stoicism, încăpățânare, efort, durere și o voință de fier, scoțianul s-a cățărat înapoi în meci punct cu punct, ghem cu ghem, până în tiebreak, pe care l-a câștigat. A câștigat și următoarele două seturi, după ce a fost la două puncte de eliminare în decisiv, în ceea ce avea să devină cel mai lung meci al carierei lui și una dintre cele mai spectaculoase reveniri în meci: scor 4-6, 6-7, 7-6, 6-3, 7-5, după 5 ore și 45 de minute de joc. Andy mai jucase o singură partidă de peste 5 ore (cu Del Potro, în Cupa Davis, meci pierdut.)

(Foto: Wide World of Sport)
A fost a 11-a oară când scoțianul a revenit de la 0-2 la seturi, în carieră, el depășindu-i la acest capitol pe Roger Federer, Boris Becker și Aaron Krickstein.
Murray – Kokkinakis a devenit al doilea cel mai lung din istoria Australian Open: doar finala din 2012, dintre Djokovic și Nadal, a durat mai mult (5 ore și 53 de minute). Cum spuneam, scoțianul a scris istorie.
Meciul s-a terminat la 4 dimineața, iar peste 8 ore Andy era din nou la antrenamente. Miza era mare, Murray ajungea pentru prima dată din 2017 în turul trei la Australian Open, acolo unde îl așteapta Roberto Bautista-Agut, favoritul 24 (care revenise, de asemenea, de la 0-2 la seturi în meciul din turul doi cu Brandon Holt.)
După două meciuri de cinci seturi, dintre care unul terminat la 4 dimineața (situație care a redeschis problema meciurilor terminate atât de târziu) Murray avea să cedeze, eroic, în fața incomodului spaniol, un jucător de anduranță și un test greu pentru oricine în această fază a turneului. Andy a părut obosit în primul set, și l-a adjudecat pe al doilea și a fost competitiv în celelalte două, însă a cedat până la urmă în fața unui adversar mai proaspăt.
Lupta sa rămâne unul dintre cele mai frumoase momente ale acestui turneu, meciul său din turul doi este, indiscutabil, meciul primei săptămâni și, de ce nu, poate chiar al turneului.

Tenis cu durere
Dacă Murray a dat o lecție de anduranță și stoicism, la fel putem spune că au făcut și mai vechii săi rivali și colegi de generație, Nadal și Djokovic.
Venit din postura de campion en titre, Nadal, favorit 1 în lipsa liderului Carlos Alcaraz (accidentat), a suferit o accidentare la şoldul stâng în timpul meciului din turul doi cu americanul Mackenzie McDonald, în momentul în care a încercat să returneze o minge. Spaniolul era deja condus cu set. El a revenit pe teren după ce a primit îngrijiri medicale, însă a jucat cu dureri evidente, iar prestația lui a avut de suferit. Nadal a strâns din dinți și a dus meciul la final, pierdut clar: 4-6, 4-6, 5-7.

“Am încercat să continui să joc fără să înrăutăţesc accidentarea. Nu puteam să lovesc deloc în rever, nu puteam alerga. Dar am vrut să termin jocul, asta-i tot. Sunt destul de mare ca să iau propriile decizii. Ca deţinător al titlului, nu am vrut să renunţ, nu am vrut să părăsesc terenul printr-un abandon. Şi e mai bine aşa: am pierdut, nu e nimic de spus, felicitări adversarului. Acesta este sportul”, a explicat campionul iberic după meci.
La rândul lui, Djokovic, marele absent la ediția din trecută din motive de nevaccinare, a intrat în turneu deja accidentat la picior. După ce cvasinecunoscutul francez Enzo Couacaud, locul 191 ATP, a părut că îi pune probleme în turul doi, după ce i-a luat un set, au existat discuții privind starea fizică a lui Nole și capacitatea lui de a rezista mai departe în turneu. Sârbul a făcut-o cu brio în turul al treilea împotriva fratelui său din Balcani, Grigor Dimitrov. Cu multe intervenții ale fizioterapeutului, Djokovic a jucat și a învins nu doar durerea, ci și pe adversarul său, în mod categoric chiar, în minimum de seturi. Deși bulgarul a revenit spectaculos după ce fusese condus cu break și a trimis primul set în tiebreak, ba chiar a avut mingi de set, campionul sârb s-a impus până la urmă. Cu primul set câștigat, chiar dacă chinuit, Djokovic a avut mai puține probleme în următoarele două seturi, 6-3, 6-4, pentru a ajunge la 10 victorii din 11 meciuri jucate împotriva fostului iubit al Mariei Șarapova.

Rămâne de văzut dacă Nole va reuși să-și adjudece al 10-lea trofeu la Australian Open, dacă va rezista fizic mai ales în fața unor adversari mai tineri și mai neaccidentați. El este totuși singurul câștigător de Mare Șlem rămas în turneul băieților.
Bye, bye, Iga și Rafa! Eliminări surpriză în prima săptămână la AO și o premieră în Era Open
Această ediție a Australian Open a marcat o premieră în Era Open a tenisului: pentru prima dată, capii de serie 1 și 2, de la feminin și masculin, NU ajung în sferturi de finală. Este deci o ediție cu surprize uriașe încă din prima săptămână și vom vedea ce ne rezervă a doua săptămână.
Capii de serie 1 și 2, Nadal și Ruud, au fost eliminați încă din prima săptămână la AO. Dacă Nadal a cedat fiind accidentat, norvegianul, ocupant al locului 3 în clasamentul ATP a cedat în fața americanului Jenson Brooksby (22 de ani, 39 ATP), scor 3-6, 5-7, 7-6(4), 2-6.
O altă eliminare din top 10 a fost cea a lui Daniil Medvedev, finalistul ultimelor două ediții de la Australian Open. Rusul, favorit 7, a fost învins în turul al treilea de o surpriză plăcută a acestui AO, americanul Sebastian Korda, favorit 29, scor 7-6 (7), 6-3, 7-6 (4). Korda este fiul fostului mare jucător Petr Korda, câștigător la AO în 1998 și fost ocupant al locului 2 mondial și al fostei jucătoare cehoslovace Regina Rajchrtová, care a ajuns în carieră până pe locul 26 WTA. Korda are un joc frumos, precis, iar eleganța sa pe teren amintește în oarecare măsură de marele Federer. Korda l-a eliminat în turul următor pe polonezul Hubert Hurkacz, locul 11 ATP și-l va întâlni în sferturi pe rusul Karen Khachanov, locul 20 ATP.
Și pe tabloul fetelor s-au produs mari surprize în prima săptămână la Australian Open. Ons Jabeur, favorita 2, a fost învinsă surprinzător în turul al doilea de cehoaica Marketa Vondrousova, care s-a impus cu 6-1, 5-7, 6-1. Vondrousova, o jucătoare periculoasă care într-o zi bună poate învinge pe oricine (ne amintim că a învins-o și pe Simona Halep) a cedat apoi în fața unei alte cehoaice, adolescenta Linda Fruhvirtová, o jucătoare de care cu siguranță vom mai auzi.
O înfrângere dureroasă a suferit și a opta jucătoare a lumii, Daria Kasatkina, învinsă încă din primul tur de o altă rusoaică, aflată pe locul 97 WTA, Varvara Gracheva, care s-a impus categoric cu un dublu 6-1, în doar 54 de minute de joc. Kasatkina a fost, de altfel, prima jucătoare din top 10 eliminată.
O altă rusoaică din top 10, Veronica Kudermetova, locul 9 WTA, a fost și ea eliminată, de o jucătoare din afara top 100 (americanca Katie Volynets, 113 WTA, scor 6-4, 6-2, 6-2).
Mare surpriză a fost și eliminarea în turul trei a favoritei 6, Maria Sakkari, învinsă în 3 seturi de Lin Zhu, locul 87 WTA. Chinezoaica de 28 de ani nu trecuse niciodată de turul doi la un turneu de Mare Șlem și a făcut meciul carierei învingând-o pe grecoaică, scor 7-6, 1-6, 6-4.
Coco Gauff, finalista de anul trecut de la Roland Garros și locul 7 mondial, favorită mereu să ajungă în fazele superioare la turneele majore, deși are doar 18 ani, a fost eliminată în minimum de seturi, în optimi, de o Jelena Ostapenko aflată întru-unul dintre momentele ei în care este unplayable.
Finalista de anul trecut de la AO, Danielle Collins, favorită 13, a fost eliminată în turul trei de campioana de la Wimbledon, Elena Rybakina, cap de serie 22. Jocul Elenei este, cu siguranță, unul de top 10 și faptul că nu se află încă acolo este doar din cauză că la Wimbledon 2022 nu s-au acordat puncte. Rybakina a trecut în trei seturi de americancă, scor 6-2, 5-7, 6-2.
Dar uriașa surpriză va veni în optimi, când Rybakina o va spulbera, pur și simplu, pe lidera mondială, Iga Swiatek, deja văzută de mulți drept campioană la AO.

Rybakina e cumva pe sub radar, nu i se acordă mare atenție, poate pentru că personalitatea ei discretă, calmă, liniștită, nu iese deloc în evidență. Însă jocul kazahei de origine rusă este, cu siguranță, unul care atrage atenția: este extrem de agresiv, loviturile sunt precise și necruțătoare, iar Rybakina a demonstrat nu doar că poate câștiga pe cele mai mari scene ale tenisului, dar și că poate să învingă pe oricine. A trecut de Iga Swiatek în minimum de seturi, 6-4, 6-4, revenind după ce poloneza a condus cu 3-0 în setul al doilea.

Iga nu începe tocmai bine anul, este eliminată mai devreme decât anul trecut la AO, când ajungea în semifinale, și rămâne de văzut în ce măsură poloneza va reuși să-și apere numărul uriaș de puncte castigate în sezonul trecut, unul cu adevărat exceptional. Lidera mondială a început anul cu mai mult de 11 mii de puncte, cu peste 5800 mai multe decât ocupanta locului secund, Ons Jabeur. A pierdut deocamdată 540.
Au fost învinse devreme la Australian Open și cele două câștigătoare de Mare Șlem (ambele la US Open) de origine română, Emma Răducanu și Bianca Andreescu. Emma Răducanu (77 WTA) a fost învinsă în turul al doilea în minimum de seturi, 6-3, 7-6(4), de Coco Gauff. În schimb, Bianca Andreescu (43 WTA) a fost eliminată tot în turul al doilea de o jucătoare de pe locul 100 mondial, venită din calificări: spaniola născută la Chișinău Cristina Bucșa, scor 2-6, 7-6(7), 6-4. Jucătoarea canadiană de origine română a ratat o minge de set în setul doi. Bucșa avea să fie eliminată în turul următor de Iga Swiatek, într-un meci fără istoric în care a reușit un singur ghem. Jocul ei este însă unul care promite, iar nivelul de încredere este și el ridicst, după ce a reușit să învingă două jucătoare dificile, Alizee Cornet și Bianca Andreescu, pentru cea mai bună perfomanță a ei într-un turneu de Mare Șlem.
Au arătat un tenis solid în această săptămână și s-au calificat în a doua săptămână unde vor încerca să cucerească primul Grand Slam din carieră Jessica Pegula, Caroline Garcia și Aryna Sabalenka, principalele favorite rămase în turneu (respective capii de serie 3, 4 și 5). Dar și Belinda Bencic sau Karolina Pliskova. Aceasta din urmă este deocamdată sub radar, a căzut în clasament după o accidentare complicată, dar să nu uităm că fosta lideră mondială, care s-a aflat ani de zile în top 10, are experiența marilor turnee și este încă în căutarea unui titlu major. Finalistă de Grand Slam, Pliskova nu este de ignorat când vine vorba despre un turneu de Mare Șlem.
Rămâne de văzut dacă una dintre aceste jucătoare, pe lângă cele trei deținătoare de trofeu de Mare Șlem rămase în turneu (Rybakina, Ostapenko, Azarenka) va fi noua campioană de la Melbourne sau dacă vom avea parte de vreo surpriză făcută de una dintre jucătoarele considerate outsidere în a doua săptămână a turneului: Shuai Shang, Magda Linette, Donna Vekic sau Linda Fruhvirtova.
Nicio româncă la simplu în a doua săptămână la AO
Jucătoarele din România au avut un parcurs fără istoric la această ediție a Australian Open, patru din cinci fiind eliminate încă din turul 1: Sorana Cîrstea de Iulia Putințeva, Jaqueline Cristian de Jessica Pegula, Ana Bogdan de Anna Bondar, Patricia Țig de Shuai Zhang.
Doar Irina Begu a trecut în turul al doilea, după o revenire senzațională în meciul cu o jucătoare intrată pe tablou ca lucky loser, Elizabeth Mandlik (21 de ani, 129 WTA). Irina a început în forță, cu break, însă și-a pierdut repede avantajul. Condusă cu set și 5-3, românca avea să facă încă una dintre „magiile” ei pe teren. Tocmai când americanca servea pentru meci, Irina își începea comeback-ul. A trimis setul în tiebreak, pe care l-a câștigat cu un categoric 7-1, pentru a domina apoi decisivul. Irina Begu – Elizabeth Mandlik 3-6, 7-6(1), 6-2. Sportiva noastră era însă eliminată în turul următor de ambițioasa nemțoaică Laura Siegemund cu scorul de 5-7, 7-5, 6-3.

Avem totuși românce în a doua săptămână la AO, însă la dublu. Monica Niculescu și Gabi Ruse sunt calificate în optimi, însă în echipe diferite: Monica cu elveţianca Viktorija Golubic, iar Gabriela cu ucraineanca Marta Kostyuk. Ruse și Kostyuk au mai jucat și câștigat meciuri împreună la dublu.
-
„Unde sunt oamenii mei?” Legătura incredibilă dintre Star Trek, Martin Luther King Jr și femeia care a schimbat atât istoria televiziunii, cât și pe cea a NASA
Puțini și-ar imagina o legătură între, poate cel mai cunoscut și longeviv serial science fiction al tuturor timpurilor, Star Trek, figura emblematică a luptei pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite, Martin Luther King Jr și NASA, agenția spațială americană.
Creat de Gene Roddenberry, Star Trek: Seria originală a debutat în 1966, anii de apogeu ai luptei pentru drepturile persoanelor de culoare din SUA. În serial, actrița de culoare Nichelle Nichols interpreta un rol secundar, locotenentul Uhura. Personajul avea să facă istorie în televiziune și totodată în cronologia luptei pentru drepturile african-americanilor: locotenent Uhura va fi protagonista primului sărut interrasial difuzat la televiziunea americană, protagonistul fiind căpitanul Kirk, interpretat de William Shatner.

Sărutul istoric are loc în episodul Plato’s Stepchildren, difuzat la 22 noiembrie 1968. Relațiile și căsătoriile interrasiale erau încă un tabu în societatea americană a acelor vremuri. Chiar dacă, cu un an înainte, Curtea Supremă a Statelor Unite declarase neconstituțională legea care interzicea căsătoriile interrasiale, mulți americani, în primul rând, dar nu exclusiv albi, potrivit Ferris State University, considerau relațiile sexuale interrasiale, în afara sau în cadrul căsătorie, nenaturale, nesănătoase și chiar încălcând voința lui Dumnezeu. Așadar, un sărut interrasial, între doi actori cunoscuți și într-un serial extrem de popular, a avut un impact major asupra percepției asupra relațiilor interrasiale din America.
Interesant este că directorii NBC, postul care difuza serialul, temându-se de reacția telespectatorilor, le-ar fi cerut celor doi actori să mimeze sărutul, lucru pe care Shatner și Nichols l-au refuzat.

Și mai interesant este faptul că acesta nu a fost, de fapt, primul sărut interrasial de la televiziune. Primul cu adevărat s-a întâmplat tot în Star Trek, cu un an înainte, în episodul Space Seed, difuzat în premieră la 16 februarie 1967. În acel episod, locotenentul Marla McGivers, o femeie albă, interpretată de Madlyn Rhue, se îndrăgostea și se săruta cu personajul Khan Noonien Singh, interpretat de Ricardo Montalban, un actor hispanic. Acest sărut nu a atras însă atenția în niciun fel și nu a fost perceput ca fiind unul interrasial, ci poate doar interetnic. Tabuul relațiilor interrasiale se aplica, în realitate, doar relațiilor dintre persoanele „albe” și cele „de culoare”.
Nici următorul sărut interrasial din Star Trek, după cel dintre Shatner și Nichols, nu avea să atragă atenția, pentru că nu implica o persoană de culoare. Pe 20 decembrie 1968, în episodul Ellan of Troyius, Shatner a sărutat-o pe France Nguyen Van-Nga, o actriță cu tată francez și mamă vietnameză.
Rolul lui Nichols ca locotenentul Uhura, ofițerul de comunicații al nave Enterprise, este văzut ca fiind primul la televiziune al unei femei de culoare care nu este un stereotip rasial – nu este rol de servitoare sau menajeră. Drumul fusese deschis câțiva ani mai devreme, de personajul interpretat de Cicely Tyson – Jane Foster, o secretară, în serialul din 1963-1964 East Side/West Side. Dar Star Trek a avut o audiență și o popularitate mult mai mare, devenind parte a culturii populare americane.
Directorii NBC au încercat să păstreze rolul locotenentului Uhura drept unul minor, iar actrița a vrut să părăsească serialul la finalul sezonului 1 și să se concentreze pe o carieră pe Broadway. Într-un interviu, spunea despre rolul Uhura că este o „telefonistă de glorie în spațiu.” Probabil ar fi părăsit serialul și nu am fi avut acel prim sărut interrasial dacă nu l-ar fi întâlnit pe Martin Luther King la o strângere de fonduri.

Militantul pentru drepturile persoanelor de culoare, fan el însuși al Star Trek, i-a spus actriței că este singurul serial la care el și soția lui, Corretta, le dau voie copiilor să se uite. King a înțeles întreaga semnificație culturală a acestui serial și a fost dezamăgit să afle că Nichols voia să renunțe să mai joace în el.
„Nu se poate! În niciun caz nu trebuie să faci asta! Nu îți dai seama că joci primul rol non-stereotipic în televiziune? Ești o pionieră. Ăsta nu e un rol feminin. Nu e un rol de negresă. E un rol calitativ, un rol nediscriminatoriu, un rol într-o poziție de comandă. Trebuie să continui, pentru că nu doar copiii de culoare și femeile te văd și aspiră la asta, și le dai un sens, dar toți ceilalți ne văd pentru prima dată așa cum ar trebui să fim – egali, demni, cu autoritate și având cele mai înalte calificări”, i-ar fi spus Martin Luther King lui Nichelle Nichols.

(Martin Luther King și Nichelle Nichols. Foto: screenrant.com)
Locotenent Uhura a fost astfel convinsă să rămână în serial și a îndeplinit cu supramăsură viziunea lui King despre rolul și importanța ei în percepția societății asupra persoanelor africano-americane. Iar sărutul ei cu William Shatner a rămas unul iconic în istoria televiziunii și al mișcării pentru drepturile persoanelor de culoare din America.
Unde sunt oamenii mei? De la science fiction la science fact
Dar Nichelle Nichols nu a scris istorie în lupta pentru drepturile negrilor doar în televiziune. Actrița a jucat un rol important și în istoria NASA. În 1977, agenția spațială americană recruta oameni de știință, ingineri și astronauți pentru noul program al navetelor spațiale.
Atunci, Nichols a pus o întrebare fundamentală, care avea să schimbe fața NASA pentru totdeauna: „Unde sunt oamenii mei?”
Era o provocare adresată lumii aerospațiale, iar NASA nu a stat pe gânduri. Actrița a fost invitată să facă parte din echipa care avea să recruteze primii bărbați și femei de culoare, latino-americani și asiatici care să zboare în spațiu.
Acestui moment istoric și actriței Nichelle Nichols le-a fost dedicat în 2019 un documentar, intitulat Woman in Motion.


-
Cel mai iubit. Cel mai elegant. Unicul
Știam cu toții că această zi va veni, dar nu voiam să ne gândim sau să vorbim despre ea. Pentru iubitorii sportului alb, pare imposibil să te gândești la o lume în care Roger Federer nu mai joacă tenis.
Chiar dacă retragerea lui s-a produs treptat și în tăcere, de trei încoace, din cauza accidentărilor el jucând foarte puține meciuri, anunțul oficial că se retrage din tenis după Laver Cup, unde va face echipă cu ceilalți trei cei mai mari contemporani cu el (Nadal, Djokovic și Murray) zguduie lumea tenisului.

Sursa foto: Roger Federer/Facebook Cuvintele nu sunt de ajuns și par sărace pentru a scrie, într-un astfel de moment, despre acest titan al sportului alb, la fel cum statisticile sunt seci și nu spun toată povestea minunată începută cu 24 de ani în urmă. Nu contează și nu va conta niciodată cine are cele mai multe trofee, cine a fost mai multe săptămâni pe locul 1 mondial, la fel cum nu contează că, deși a deținut câțiva ani recordul la titluri de Grand Slam câștigate, este acum depășit de Nadal și Djokovic. Federer este deasupra statisticilor, așa cum tenisul lui este mai mult decât sport, este aproape o artă. S-a vorbit de atâtea ori despre eleganța lui Federer și a tenisului lui, un tenis unic, cum probabil nu vom mai vedea vreodată.

Sursa foto: Roger Federer/Facebook Pentru că Federer însuși este unic și nu poate fi comparat cu nimeni. Tenisul lui poezie nu poate fi cuprins și redus la statistici. Și poate că e mai bine că a fost depășit, în unele aspecte, de mai tinerii lui rivali și prieteni. Se pot bate ei pe recorduri și pe titlul de „cel mai”. Pentru că Federer este deasupra acestei competiții. El nu poate fi judecat cu aceeași măsură. El este „cel mai” în clasamente care nu țin de regulile ATP.
El va rămâne mereu cel mai iubit. Cel mai elegant. Unicul.
Cuvintele sunt greu de găsit într-un astfel de moment, dar Federer le-a găsit pe cele mai potrivite pentru a-și anunța plecarea. Și pentru a-și exprima iubirea pentru sportul alb. Pentru că este și o veste bună în acest anunț: chiar dacă nu va mai juca în turnee, Roger va rămâne în lumea tenisului.
„Pentru familia mea din tenis și nu numai,
Dintre toate darurile pe care tenisul mi le-a oferit de-a lungul anilor, cel mai mare, fără îndoială, au fost oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului: prietenii mei, adversarii mei și, mai presus de toate, fanii care dau viață acestui sport. Astăzi, vreau să împărtășesc câteva vești cu voi toți.
După cum mulți dintre voi știți, în ultimii trei ani am avut parte de provocări sub formă de accidentări și operații. Am muncit din greu pentru a reveni la o formă competitivă. Dar cunosc, de asemenea, capacitățile și limitele corpului meu, iar mesajul său pentru mine în ultima vreme a fost clar. Am 41 de ani. Am jucat mai mult de 1500 de meciuri în 24 de ani. Tenisul m-a tratat cu mai multă generozitate decât aș fi visat vreodată, iar acum trebuie să recunosc când este timpul să pun capăt carierei mele competiționale.
Laver Cup de la Londra, de săptămâna viitoare, va fi ultimul meu eveniment ATP. Voi mai juca tenis în viitor, desigur, dar nu la Grand Slamuri sau în circuit.
Este o decizie dulce-amară, pentru că îmi va lipsi tot ce mi-a oferit acest circuit. Dar, în același timp, există atât de multe lucruri de sărbătorit. Mă consider unul dintre cei mai norocoși oameni de pe pământ. Am primit un talent special pentru a juca tenis și am făcut-o la un nivel pe care nu mi l-am imaginat niciodată, pentru mult mai mult timp decât am crezut vreodată că este posibil.
Aș dori să îi mulțumesc în mod special soției mele uimitoare, Mirka, care a fost alături de mine în fiecare minut. Ea m-a încălzit înainte de finale, a urmărit nenumărate meciuri, chiar și în timp ce era însărcinată în peste 8 luni și a suportat latura mea caraghioasă în drumurile pe care le-am făcut împreună cu echipa timp de peste 20 de ani. De asemenea, vreau să le mulțumesc celor patru copii minunați ai mei pentru că m-au susținut, mereu dornici să exploreze locuri noi și să creeze amintiri minunate pe parcurs. Să-mi văd familia încurajându-mă din tribune este un sentiment pe care îl voi prețui pentru totdeauna.
De asemenea, aș dori să le mulțumesc și să recunosc aportul părinților mei iubitori și surorii mele dragi, fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Un mare mulțumesc tuturor foștilor mei antrenori care m-au îndrumat întotdeauna în direcția cea bună… ați fost minunați! Și Federației Elvețiene de Tenis, care a crezut în mine ca tânăr jucător și mi-a oferit un start ideal.
Vreau să mulțumesc și să recunosc meritele echipei mele extraordinare, Ivan, Dani, Roland și, în special, Seve și Pierre, care mi-au dat cele mai bune sfaturi și au fost mereu alături de mine. De asemenea, lui Tony, pentru că mi-a gestionat creativ afacerea timp de peste 17 ani. Sunteți cu toții incredibili și am iubit fiecare minut alături de voi.
Vreau să le mulțumesc sponsorilor mei loiali, care sunt ca niște parteneri pentru mine, precum și echipelor și turneelor din circuitul ATP, care ne-au primit pe toți cu amabilitate și ospitalitate.
Aș dori, de asemenea, să le mulțumesc adversarilor mei de pe teren. Am avut norocul de a juca atât de multe meciuri epice pe care nu le voi uita niciodată. Ne-am luptat corect, cu pasiune și intensitate, iar eu am încercat întotdeauna să fac tot posibilul să respect istoria jocului. Mă simt extrem de recunoscător. Ne-am împins unul pe celălalt, iar împreună am dus tenisul la noi niveluri.
Mai presus de toate, trebuie să le mulțumesc în mod special fanilor mei incredibili. Nu veți ști niciodată câtă forță și câtă încredere mi-ați dat. Sentimentul de a intra pe stadioane și arene pline a reprezentat una dintre cele mai mari emoții din viața mea. Fără voi, aceste reușite ar fi fost mai degrabă goale și pustii, lipsite de bucuria și energia pe care le-am simțit.
Ultimii 24 de ani au fost o aventură incredibilă. Deși uneori am impresia că au trecut în 24 de ore, au fost atât de profunzi și magici încât mi se pare că am trăit deja o viață întreagă. Am avut imensul noroc de a juca în fața voastră în peste 40 de țări diferite. Am râs și am plâns, am simțit bucurie și durere și, mai presus de toate, m-am simțit incredibil de viu. Prin călătoriile mele, am întâlnit mulți oameni minunați, care vor rămâne prieteni pe viață, care și-au făcut mereu timp în programul lor încărcat pentru a veni să mă vadă jucând și să mă încurajeze în jurul lumii. Vă mulțumesc.
Când a început dragostea mea pentru tenis, eram un copil de mingi în orașul meu natal, Basel. Obișnuiam să privesc jucătorii cu uimire. Erau ca niște giganți pentru mine și am început să visez. Visele mele m-au determinat să muncesc mai mult și am început să cred în mine. Succesul mi-a adus încredere, iar această uimitoare călătorie m-a adus la acest moment.
Așadar, vreau să vă mulțumesc din suflet tuturor celor din întreaga lume care au ajutat la realizarea viselor unui tânăr copil de mingi elvețian.
În cele din urmă, jocului de tenis: te iubesc și nu te voi părăsi niciodată.”

-
„Simona Halep e terminată”!
A fost o perioadă când eram fericită dacă Simona câștiga și eram tristă când pierdea. Între timp, am înțeles mai bine tenisul și mă bucur să o văd pe Simona jucând. Și nu pentru că nu îmi place să o văd câștigând un meci sau ridicând deasupra capului un trofeu. Îmi place enorm. Dar să câștige acum e (așa cum ea însăși a declarat în ultimii ani, în special după ce a câștigat Roland Garros și Wimbledon) un bonus. Să o văd jucând este un privilegiu. Așa cum un privilegiu e să îi văd jucând pe Nadal sau Federer.

Foto: WTA/Facebook Pentru mulți români, însă, Simona Halep nu e despre tenis, despre plăcerea de a urmări un sport care îți place, așa cum urmărești un spectacol de balet sau un film interesant – cu încântare, curiozitate, admirație și chiar recunoștință. Pentru mulți, Simona este despre „a câștiga” – în orice zi și în orice condiții, ca o mașină pusă pe programul „win” și care nu poate da greși. Un meci sau un trofeu câștigat de Simona nu e despre ea, despre munca ei, despre antrenamentele, sacrificiile, dorințele, personalitatea, cariera ei – victoria reverberează asupra tuturor. E o victorie colectivă, inclusiv a lui Gigel, care nu prea cunoaște el regulile la tenis, dar știe că Simona îi e datoare să câștige, în virtutea unui contract nescris, dar subînțeles – doar e româncă, de-a noastră, deci trebuie să ne dea socoteală în fiecare zi, în tot ce face.
Ferească Sfântul ca Simona să piardă un meci sau să se retragă dintr-o competiție, pentru că Gigel, alături de tanti Aglaia, care își scoate uneori nasul din serialele latino-americane ca să vadă dacă Simona Halep a câștigat ori ba, dar și de alți români sau românce, de diverse vârste sau profesii, deveniți peste noapte (cam de când a început Simona să fie un nume în tenisul mondial) specialiști în tenis, în psihologie sportivă, în cum e să fii sportiv de carieră – toți aceștia vor exclama cu obidă, profund dezamăgiți și jigniți ca de un afront personal adus lor și muncii lor: „Simona Halep e terminată!” O vor huli pe Simona pentru că a cedat căldurii și epuizării la Washington („a văzut că pierde și s-a retras, normal”), în loc să stea și să își dea sufletul pe teren, să leșine și să joace până la ultima suflare, asta după ce a reușit să facă „doar” semifinale la Wimbledon, pe terenul central, acolo unde, ca jucător de tenis, e oricum o onoare uriașă să ajungi să joci vreodată.

Simona Halep și trofeul de la Toronto 2022. Foto: WTA/Facebook Nu contează că Simona Halep a făcut ceea ce nici un jucător de tenis din România nu a făcut vreodată, că a depășit, în sportul alb, granițe pe care niciun român nu le visa în urmă cu 10 ani, că a stat mai bine de șapte ani în top 10 mondial (de unde doar o accidentare a scos-o în toamna lui 2021), că a câștigat peste 20 de trofee WTA , dintre care două de Mare Șlem, că a fost numărul 1 mondial și că, indiferent de ce va face sau nu va face de acum încolo, este și va fi o campioană unică, cu performanțe greu de egalat vreodată de cineva. E puțin probabil ca în timpul vieții noastre să mai existe în România vreun jucător sau vreo jucătoare de tenis cu performanțe similare, deci cu atât mai mult ar trebui să ne bucurăm și să ne simțim privilegiați de ceea ce ne-a oferit și încă ne oferă Simona.
Dar pentru tipologia de mai sus, toate astea sunt irelevante. În cazul unui meci pierdut, lucru absolut normal pentru orice sportiv de performanță, fie el cel mai bun în lume, acești oameni dau verdicte finale și implacabile, aruncă cuvinte disprețuitoare, pentru că, dacă victoria Simonei e și a lor, dacă îi face să fie ei înșiși victorioși, să se îmbete cu o glorie care le ridică ego-ul și îi face să se simtă puternici, indestructibili, ei bine, eșecul Simonei, care nu mai e al lor, e doar al ei, îi afectează pentru că nu le mai hrănește fanteziile de grandomanie și nu le mai dă sentimentul atotputerniciei. Simona nu e pentru ei o ființă umană, care poate avea o zi mai proastă, care se accidentează, care plânge sau sângerează, care are dureri, care suferă din cauza căldurii sau a epuizării – Simona e un robot care trebuie să presteze fără greșeală și la cel mai înalt nivel pentru fericirea perpetuă a gloatei.
Azi o adulăm cu toții pe Simona. A câștigat la Toronto trofeul cu numărul 24 al carierei și al 9-lea de nivel WTA 1000, învingându-le pe rând pe Donna Vekic, Shuai Zhang, Jil Teichmann, Coco Gauff, Jessica Pegula și Beatriz Haddat Maia. A pierdut doar două seturi în șase meciuri – în semifinale cu americanca Pagula și în finala cu brazilianca Haddat Maia, ambele meciuri deosebit de disputate. Este primul trofeu câștigat alături de antrenorul Patrick Mouratoglou și noua echipă sută la sută franceză a jucătoarei.

Patrick Mouratoglou și Simona Halep, după cucerirea titlului de la Toronto. Foto: Patrick Mouratglou/Facebook Pentru Simona acest succes marchează nu doar revenirea în top 10 mondial, „acolo unde îi este locul”, după cum a subliniat organizatorul turneului de la Toronto, și de unde ieșea în urmă cu un an din cauza accidentării teribile de la Roma care o împiedica să-și apere punctele, pentru ea este un moment crucial al recăpătării încrederii că încă poate să facă lucruri mari în tenis, că încă are toate armele pentru a fi acolo, în cel mai înalt punct. Este încununarea unui an greu, greu în alt fel decât 2021, dar tot greu, cu suișuri și coborâșuri, un an de căutări și un an în care, după cum mărturisea, și-a regăsit plăcerea pentru tenis.
După ce câștiga la începutul lui 2022 un trofeu WTA 250 la Melbourne, pentru Simona avea să urmeze un sezon cu multe provocări și semne de întrebare, cu scăderi de motivație și chiar gânduri de retragere, după cum avea să mărturisească într-un interviu. Plecarea lui Darren Cahill din echipă în toamna lui 2021 avea să lase un gol ce părea greu de acoperit, însă cooptarea lui Patrick Mouratoglou a fost probabil cea mai bună decizie pe care Simona o putea lua. Un antrenor de talia lui Darren nu putea fi înlocuit de cineva mai puțin titrat.
Alături de antrenorul francez, despre care Simona spune că este cel care i-a readus dragostea pentru tenis, jucătoarea a ajuns până în semifinale la Birmingham și Wimbledon, iar acum obține titlul la Toronto, unde jucase finală în 2015. Simona câștigase de două ori Openul Canadei, dar de fiecare dată la Montreal (în 2016 și 2018) și își dorea un trofeu și la Toronto, acolo unde are numeroși fani care o susțin la fiecare meci.

Simona Halep și echipa ei. Foto: Simona Halep/Facebook Simona are acum 38 de victorii în acest sezon, fiind întrecută doar de liderul mondial, Iga Swiatek. Este jucătoarea, la egalitate cu Serena Williams, cu cele mai multe finale de turnee WTA 1000 – 18 la număr.
Are 42 de finale jucate în carieră, dintre care 24 câștigate.
Azi o adulăm cu toții pe Simona. Până va pierde următorul meci.
-
Emma, încotro?
La începutul toamnei 2021, britanica de origine româno-chineză născută în Canada Emma Răducanu, în vârstă de 18 ani, scria istorie în tenisul feminin, devenind prima jucătoare care a câștigat vreodată un turneu de Mare Șlem după ce a jucat calificări.

Emma Răducanu și trofeul de la U.S Open 2021. Sursa foto: US Open/Twitter Se întâmpla la US Open și era primul titlu din carieră pentru tânăra jucătoare, obținut într-o finală în care învingea o altă revelație, pe canadianca Leylah Fernandez, 19 ani, cu scorul 6-4, 6-3, după o oră și 50 de minute de joc. Adolescenta cu mamă chinezoaică și tată român se afla la doar a doua participare la un turneu de Mare Șlem, după Wimbledon același an, și câștiga cele 10 meciuri fără să piardă vreun set și fără să ajungă în tiebreak. De altfel, până în iunie 2021, când a participat la turneul de la Nottingham, Emma nu jucase niciun meci în circuitul profesionist WTA.
Așadar, performanța ei de la Flushing Meadows era un adevărat miracol, care răsturna toate predicțiile specialiștilor. O transforma pe Emma deodată, dintr-o jucătoare aproape necunoscută, într-un star internațional, vânat de cele mai importante publicații și televiziuni din Statele Unite și Marea Britanie, apărând pe coperta celor mai prestigioase reviste și fiind aclamată de însăși Casa Regală britanică. La toate acestea s-au adăugat contracte de publicitate cu sume amețitoare, demne de o sportivă de faimă mondială, cu potențial de marketing nu doar în Europa și Statele Unite, dar și pe uriașa piață din China.
Lucrurile nu au stat deloc la fel de bine în ceea ce privește tenisul. A trecut aproape un an de la triumful new-yorkez, timp în care Emma nu a reușit să obțină vreun rezultat notabil. Fără o echipă completă și constantă și cu victorii sporadice, cu un tenis lipsit de sclipirile arătate la New York, jucătoarea britanică are încă aura câștigată odată cu acel trofeu, cel mai important din viața unui jucător de tenis, chiar dacă nu a mai reușit de atunci să lege trei victorii la rând în vreun turneu, fie el și unul mic. Desigur, nu există o singură cauză a faptului că Emma nu a confirmat în niciun fel după acel triumf, dar o contribuție poate avea și lipsa antrenorului potrivit pentru ea.
E greu de înțeles de ce Emma Răducanu a renunțat la antrenorul Andrew Richardson, cel alături de care câștiga US Open. Richardson, fost jucător de tenis, îl înlocuise la rândul său pe Nigel Sears, cu care sportiva lucrase anterior și alături de care ajunsese în optimi la Wimbledon, la prima ei participare la un turneu de Grand Slam. Sears, socrul lui Andy Murray, este un nume binecunoscut în lumea tenisului, el lucrând anterior cu nume importante din tenisul feminin, precum Ana Ivanovic, Daniela Hantuchová, Ekaterina Makarova, iar mai recent, Anett Kontaveit.

Emma Răducanu și antrenorul Andrew Richardson, alături de care câștiga US Open Dar de ce să schimbi ceva ce a părut că funcționează perfect? Jucătoarea declara atunci că vrea să aibă în echipă pe cineva cu experiență la nivel internațional. A mers la unele turnee fără antrenor (inclusiv la turneul WTA de la Cluj, Transylvania Open), iar apoi l-a cooptat în echipă pe Torben Beltz, cel alături de care Angelique Kerber, fost lider mondial și deținătoare a trei titluri de Mare Șlem, atinsese cele mai importante succese ale carierei. Parteneriatul a durat doar cinci luni, până la finalul lui aprilie 2022.
Iain Bates, președintele Asociației Britanice de Tenis feminine, a însoțit-o pe Răducanu în Spania, la turneul de la Madrid, unde sportiva a câștigat două meciuri înainte de a fi eliminată din competiție de Anhelina Kalinina. A fost un parteneriat temporar, sportiva anunțând că vrea să treacă la un „nou model de antrenament”.
Jucătoarea nu a avut un antrenor oficial la Wimbledon, dar Jane O’Donoghue, fostă jucătoare de tenis și antrenoare în cadrul Asociației Britanice de Tenis, cu care Emma a lucrat în anii junioratului, a fost văzută în loja sportivei în primul tur.
La turneul de la Washington, unde a fost eliminată după două meciuri jucate, britanica a fost însoțită de Dmitri Tursunov, care le-a antrenat anterior pe Elena Vesnina, Aryna Sabalenka și Anett Kontaveit (ultimele două obținând mai multe trofee sub „bagheta” rusului).
Aflată pe culmile succesului, venit peste noapte la o vârstă fragedă, Emma Răducanu este probabil în plin proces de căutări, aceasta fiind poate o explicație a faptului că a schimbat cel puțin trei antrenori într-un an, deși nu putem ști cu siguranță care au fost adevăratele motive. Au existat speculații, pe baza unor declarații de-ale sportivei, că ea absoarbe rapid informațiile de la antrenori și apoi renunță la ei, după ce crede că a învățat tot ceea ce era de învățat de la fiecare.

Emma Răducanu. Sursa foto: Transylvania Open Cert este că, după uriașul succes venit pe neașteptate, Emma nu își regăsește forma și nu răspunde așteptărilor create în jurul ei. A declarat de multe ori că are doar 19 ani și că nu pune presiune pe ea, s-a arătat relaxată și zâmbitoare, iar aceasta poate că este atitudinea corectă.
Tranziția ei de la o sportivă care juca doar ITF-uri (chiar înainte de US Open 2021 jucase la un turneu ITF în Statele Unite, unde era învinsă de Clara Tauson) la statului de vedetă a tenisului mondial s-a petrecut peste noapte (la propriu) și asta nu e ceva ușor de procesat pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru o adolescentă de 18 ani.
De la un nume aproape necunoscut, Emma a devenit brusc un star care trebuia să dea interviuri, să participe la evenimente mondene, să aibă lungi ședințe foto și filmări. Să continue să se antreneze la cel mai înalt nivel și să facă performanță pe teren în timp ce făcea toate astea, a fost poate prea mult pentru ea.
Nu știm cum funcționează mentalul unui sportiv aflat în această situație și la acest nivel, ce resorturi interioare îl conduc, când și de ce își pierde sau își câștigă motivația și plăcerea de a juca, cât de „amețit” și „îmbătat” de succes este și cum face față tuturor acestor provocări – dar sigur nu este ușor să treci prin atâtea lucruri care îți schimbă viața peste noapte și este imposibil să nu fii afectat în vreun fel.

Foto: Emma Raducanu/Facebook Emma este o tânără pentru care succesul a venit poate prea devreme, ea nu a fost pregătită să-i facă față și acum are nevoie de timp pentru a-l integra cum trebuie în puzzle-ul vieții ei. Toată agitația creată în jurul ei dintr-o dată a împiedicat-o probabil să se focuseze exact pe lucrul care era cel mai important și care i-a adus celebritatea: tenisul. Este un cerc vicios din care sperăm că Emma va ieși odată ce noul statut devine parte din ea, nu mai e ceva care o distrage de la ceea ce are de facut.
Are certe calități ca jucătoare și, cu reglajele potrivite în viața ei, fizic, emoțional, psihologic, la nivel sportiv și personal, cu echipa adecvată alături și cu toate acele mici sau mari elemente care fac dintr-un sportiv obișnuit un mare campion, sunt toate șansele ca jucătoarea să înceapă să obțină performanță, iar succesul ei istoric de la Flushing Meadows să nu rămână unul meteoric.
-
Lame cu fundițe și condori pe stânci, prinși în lupta pentru supraviețuire într-o comunitate pe cale de dispariție. Utama, marele câștigător la TIFF 2022 (Atenție, spoiler!)
Filmul de debut al regizorului bolivian Alejandro Loayza Grisi, Utama (Casa Noastră), care a obținut marele premiu și premiul publicului la TIFF 2022 (o dublă în premieră la TIFF), pare a conține rețeta câștigătoare la festivaluri.

În imagini de o frumusețe uluitoare, filmate cu măiestrie fotografică, adevărate tablouri cinematografice (înainte de a se apuca de cinematografie, regizorul a lucrat ca fotograf) pelicula spune povestea unei comunități indigene izolate, pe cale de dispariție, de pe aridul platou muntos bolivian, cu propria limbă și propriile obiceiuri (populația Quechua).

Filmul este vorbit în dialectul local indigen, dialogul este minimal, iar povestea se țese cu naturalețe din imagine și gesturi. Personajele principale sunt interpretate de indigeni, actori neprofesioniști care dau autenticitate filmului. Nu lipsește nici problema ecologică (seceta extremă și dispariția apei potabile).
Povestea, care urmărește lupta pentru supraviețuire a unui cuplu în vârstă în munții bolivieni loviți de secetă, este mai mult decât o viziune asupra culturii indigene boliviene. Este un avertisment puternic despre șansele de supraviețuire într-o lume aflată în pragul disoluției.

Virginio și Sisa, personajele principale ale filmului, sunt interpretate de un cuplu real de indigeni Quechua, José Calcina și Luisa Quispe. Nu sunt actori profesioniști și asta se vede în autenticitatea gesturilor, dar și în relaționarea lor. Legătura dintre ei, care transcende ecranul, este una reală, nu jucată. E foarte clar pentru telespectator că ei sunt acele personaje. Cel puțin în relația dintre ei, nu are loc nicio dedublare, nicio interpretare.

Încăpățânarea de a nu părăsi un loc din care toată lumea fuge, un loc unde nu doar că luptă cu vicisitudinile, ci le este amenințată însăși supraviețuirea, pare greu de înțeles de lumea din afară, întruchipată de nepotul de la oraș al celor doi și apoi de medicul adus să-l consulte pe bătrân.
Pentru Virginio, dar cum se va dovedi în final, și pentru Sisa, aruncarea de pe stâncă a condorului, metaforă a morții, nu e faptul că nu au apă, că au îmbătrânit, că sunt bolnavi, că totul devine mai greu pe zi ce trece. Pentru ei adevărata moarte ar fi să plece de acolo, să meargă la oraș, unde nu ar mai fi ei înșiși. Și-ar pierde practic identitatea, nu și-ar găsi locul, pentru că ei sunt definiți de fiecare gest făcut zilnic, devenit ritualic, și care-și are locul bine stabilit în puzzle-ul vieții grele din munți. O viață care se vede în privirea lor, în fețele și corpurile lor care poartă la vedere fiecare încercare.

În lumea lor, lucrurile sunt delimitate clar: bărbatul duce lamele la păscut dis-de-dimineață (imagine aproape dureroasă, pentru că totul e arid și te întrebi ce pot să mai pască în toată uscăciunea care se întinde cât vezi cu ochii), iar femeia trebuie să aducă apă. Nu există compromisuri, nu e loc de negociere în această lume dură, în care, ca să supraviețuiești, trebuie să respecți drastic regulile.
Virginio nu este insensibil când Sisa (pe care o iubește, vezi asta în toate gesturile și faptele lui) îi spune că îi este prea greu să meargă departe, la râu să aducă apă. E doar conștient că supraviețuirea (nu doar a lor, fizică, ci a întregii istorii și tradiții a comunității, a unui popor, până la urmă) depinde de păstrarea ordinii lucrurilor. Ei trebuie să mențină algoritmul care le asigură supraviețuirea, de aceea Virginio repetă neînduplecat: „Să aduci apă este sarcina ta.”

Virginio moare, și, ca telespectator, dacă ai avut sentimentul tot filmul că în această situație Sisa va pleca la oraș (și parcă ai sperat în secret asta), vei fi dezamăgit. Femeia rămâne în continuare acolo, să ducă mai departe viața de condor. Nu mai există nicio negociere, pare că toată lumea a înțeles că nu se poate altfel. Până și nepotul Clever pare resemnat cu decizia.

Șansele Sisei să supraviețuiască de una singură – având nu doar grija apei, ca până acum, dar și sarcina lui Virginio de a duce lamele la păscut, sunt minime.
Filmul nu oferă o soluție la asta și nu știm ce se întâmplă mai departe. Dar parcă întrezărim un sâmbure de speranță, implantat în film încă de la primele cadre, un simbol subtil de optimism și de „totul va fi bine”: în ciuda lipsei hranei și a apei, lamele sunt frumoase, bine îngrijite, au fundițe. Dacă ele reușesc, poate o va face și Sisa. Și, odată cu ea, întreaga lume de pe aridul teritoriu bolivian, care stă să moară.






















































































