Cei doi Lionel: Scaloni și Messi. Foto: Fabrizio Romano, X
La Campionatul Mondial din 1994 eram în clasa a VIII-a și urmăream meciurile naționalei de fotbal noaptea sau seara târziu, iar a doua zi dimineața aveam meditații la Limba română, pentru admiterea la liceu. Visam atunci să cresc, ca să mă pot uita liniștită la meciurile României la Cupa Mondială chiar și noaptea, fără stresul meditațiilor sau al examenelor.
Jumătate din dorință mi s-a îndeplinit: am crescut, și mă pot uita la meciuri după pofta inimii, în limita propriei rezistențe fizice. Cealaltă jumătate, încă aștept să se îndeplinească: să văd meciuri ALE ROMÂNIEI LA CUPA MONDIALĂ.
În răstimpul trecut după Campionatul din 1994, n-am devenit neapărat o expertă în ale fotbalului. Nu știu nici acum toate regulile unui meci, am rămas o „Fifi” – personaj fictiv pe care l-am construit acum câteva Campionate mondiale cu colegele din redacție, sub semnătura căruia publicam câte o cronică din perspectiva unei fete care nu știe prea multe despre fotbal, nu înțelege pe deplin regulile, dar privește spectacolul fotbalistic și se bucură de el.
Fifi, de la Low la Argentina
Apogeul pasiunii pentru fotbal al lui Fifi a fost la Campionatul Mondial din 2014, când, cucerită de selecționerul Joachim Low, a susținut Germania până la victoria finală în fața Argentinei (printr-un gol marcat, ca și acum de Spania, în prelungiri).
După retragerea lui Low de la națională, pasiunea nenaturală a lui Fifi (și implicit a mea) pentru Germania s-a stins și s-a reorientat către Argentina (da, fix echipa pe care Germania o învingea în finala din 2014, că, deh, așa e-n…viață). Așadar 2022, cu Argentina campioană mondială, a fost un an bun.
De ce Argentina? Pentru tango, pentru înflăcărarea suporterilor, pentru că fotbalul este una dintre marile bucurii colective într-o țară măcinată de probleme și sărăcie, pentru steagul ăla frumos cu albastru infinit și un mare soare în mijloc, pentru că… Papa Francisc și, de ce nu, pentru Messi.
Așa că bucuria mea (și a lui Fifi) a fost pe măsură când, anul acesta, Argentina ajungea a doua oară consecutiv în finală, cu șansa de a-și apăra frumosul titlu.
Finala mică a fost adevărata finală. Finala mare – un amical?
Pentru cineva familiarizat superficial cu meandrele și subtilitățile fotbalului, un meci reușit este unul în care se dau multe goluri. În ceea ce mă privește, finala mică a Campionatului Mondial, care le-a pus față în față pe Franța lui Mbappe și Anglia lui Kane și Bellingham, a fost, în ciuda faptului că s-a jucat mai mult cu rezervele, spectacolul suprem, cu cele 10 goluri reușite.
A fost dureros de privit o Franță condusă cu 4-0 de Anglia, dar care apoi părea că își revine spectaculos ajungând până aproape de egalare, la 3-4 și pornind mașinăria de glume a internetului („4-0 e cel mai periculos scor” etc), numai pentru a face loc de alte două goluri pentru Anglia, în timp ce cocoșii galici au mai reușit „doar” unul.
Deci e de înțeles cât de dezamăgitoare a fost pentru mine finala în care Argentina lui Messi nu a reușit un șut pe poartă până spre finalul prelungirilor (s-ar putea scrie o carte cu meme-urile apărute în timpul și după meci pe acest subiect), iar Spania a reușit un singur gol după o mulțime de ocazii ratate – în parte și din cauza eroicului portar argentinian Martinez, care ar fi meritat o medalie de la câte goluri și-a salvat echipa -, dar și după ce argentinienii au evoluat în 10 oameni.
Foto: AI
Cu un Messi neutralizat și nelăsat, practic, să facă mai nimic, Argentina a părut doar o umbră pe teren, și tot ce a putut face a fost să se apere.
Așadar, pentru un telespectator de „spectacol” fotbalistic, finala a părut, mai degrabă, un amical.
Ultimul bal pentru Messi, primul pentru Yamal
A fost ultimul Mondial pentru Messi și primul pentru Yamal.
Contul oficial al selecționatei Argentinei i-a adus un omagiu emoționant căpitanului lor: “Lacrimile tale sunt şi ale noastre, Căpitane! Ne-ai oferit cele mai mari bucurii din viaţa noastră. Îţi mulţumim pentru devotament, pentru magie şi pentru că ai dat totul până în ultima secundă. Te iubim pentru totdeauna, Leo!”
Nu doar Messi a fost înlăcrimat după meci. Antrenorul Argentinei, Lionel Scaloni, cel care și-a înfruntat în finală fostul profesor, pe Luis de la Fuente, a izbucnit în lacrimi la conferința de presă.
E trist că zeul Messi nu a putut încheia altfel o carieră de legendă, dar povestea lui uimitoare este deja scrisă și inspiră milioane de copii de pe întreaga planetă. După cum l-a inspirat probabil și pe tânărul Lamine Yamal, care i-a pășit pe urme la Barcelona și o face, cu siguranță, și în gloria fotbalistică.
Despre fotografia devenită iconică a unui Messi de 20 de ani ținându-l în brațe pe bebelușul Yamal nu mai scriu și aici, dar este una dintre cele mai frumoase coincidențe din lumea fotbalului și a sportului, în general.
Povestea nu s-a încheiat. Povestea merge mai departe. Întotdeauna.
Cronici de film, muzici, tenis și viață 