Foto: Captură video
Un personaj tăcut și ușor de trecut cu vederea se insinuează în premiatul film la Cannes al lui Cristian Mungiu, Fjord: oile. Apar vizual de câteva ori în staulul lor, alături de personajele principale (fie că acestea fac curat în grajd, le pun hrană sau țin lecții din Biblie pe lângă ele, chiar în timp ce vorbesc despre episodul nașterii lui Iisus fix într-un astfel de loc), dar sunt și pomenite în conversații. Fie ca o comparație deloc măgulitoare – Nu fi oaie! – cu sensul de nu fi laș, fricos, fie cu sensul clasic de turmă de oi – adică ființe obediente și cam prostuțe -, fie ca pretext de bună vecinătate („Poți lăsa oile să pască pe peluza mea”).
Cehov spunea că, dacă în primul act apare o armă, ea trebuie folosită în ultimul act. Care e, deci, ideea cu oile aici?
Filmul, care pornește de la cazul celebru de acum câțiva ani al familiei Bodnariu (dar se inspiră și din alte cazuri, după cum a precizat Cristian Mungiu însuși), abordează problema poate cea mai controversată a zilelor noastre: ciocnirea dintre conservatorism și progresism, dintre două culturi și, până la urmă, dintre două forme de a vedea viața și de a o trăi.
Filmul nu oferă răspunsuri, iar Mungiu a fost criticat ba pentru ambiguitatea lui, ba pentru că ar favoriza conservatorismul. Personal, am ieșit de la film cu impresia că da, filmul e biased, am avut tot timpul impresia că familia Gheorghiu reprezintă the good guys, iar sistemul de protecția a copilului norvegian și chiar norvegienii (majoritatea lor) sunt personajul negativ.
Dar asta este doar impresia grosieră. Pentru că, în realitate, filmul e mai inteligent de atât. Mai degrabă pare a refuza cu ostentație să dea verdicte, să spună că e alb sau negru, că unii sau alții au dreptate. Ar fi fost un film slab și tezist dacă o făcea. Doar că elementele care echilibrează balanța îmi par mult mai subtile și mai fin inserate. Deși, de exemplu, apariția politicienilor români ar contrazice această ultimă afirmație – nu e nimic subtil acolo.
Atmosfera rece a filmului accentuează senzația de neutralitate. Prezentarea faptelor este aproape documentară, fără sondări profunde în structura internă a personajelor. Totul pare rece și impersonal, de la autoritatea pentru protecția copilului, o administrație kafkiană în fața căreia nu ai cum să câștigi, și care, sub pretextul respectării literei legii, riscă să producă traume mai mari copiilor, până la atmosfera austeră și greoaie din familia Gheorghiu. E ceva forțat și nefiresc în relațiile dintre membrii familiei, o lipsă de lumină și de bucurie, o lipsă de familiaritate, relaționarea dintre ei e nefiresc de formală.
Două momente mi-au atras aici atenția. Când cel mai mic copil al familiei este ridicat de autorități, Mungiu alege o filmare neașteptată. Nu avem prim-plan, nu există apropierea camerei de chipul mamei. Lisbet e filmată de departe, prin geamul casei, cu Mihai interpus între cameră și drama din curte. Paradoxul e deliberat: momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională din film e construit tocmai prin refuzul emoției vizuale, sau prin estomparea ei, prin distanță.
Foto: Captură video
Al doilea – revederea dintre părinți și copiii cei mari. Nu vedem efuziune, nu vedem îmbrățișări înlăcrimate, ci o bucurie a revederii reținută, potolită. E adevărat, părinților li se spusese să nu alerge ei primii spre copii, și ar putea exista această circumstanță atenuantă, însă nici gestul natural al copiilor nu e de a alerga spre părinți și a se prăbuși sfârșiți de dor în brațele lor. Iar când copiii povestesc ce au mai făcut, au grijă să menționeze că își spun rugăciunea în fiecare seară. Se simt aici semnele unei îndoctrinări, iar limita cu abuzul psihologic mi se pare destul de fragilă.
Revenind la oile noastre, sare mai degrabă în ochi cine nu e oaie. Avocata Mia este cel mai clar și vizibil personaj adult care refuză să se supună logicii sistemului, care gândește singură și acționează din convingere, nu din conformism. Când procurorul o întreabă dacă ar vrea să trăiască într-o societate ca aceea a clienților ei, răspunsul ei e fără ezitare: „Dacă aș trăi într-o astfel de societate, tot drepturile minorității le-aș apăra.” E replica unui personaj viu și liber, pentru că nu aparține niciunei turme.
Și Elia, fata cea mare a familiei Gheorghiu, și Noora, fiica Miei și a directorului de școală vecinii familiei, refuză turmele. Cele două se împrietenesc dincolo de granițele trasate de părinții lor, dincolo de tabere, de religie, de cultură. Sugestivă este și replica în oglindă pe care fiecare o adresează tatălui ei, când acesta îi cere ceva cu autoritate: „Și dacă nu, ce o să faci?” Subtext limpede, în contextul unui film despre acuzații de abuz fizic: o să mă bați?
E, poate, cel mai plin de speranță moment din film, tocmai pentru că vine de la copii – cei în numele cărora se duce întregul război dintre cele două sisteme – și pentru că sugerează că generația următoare, indiferent de ce parte a baricadei s-a născut, e deja cu un pas în fața adulților.
Oaie nu e nici bătrânul bolnav care mai întâi se aruncă în apă, apoi, salvat de Lisbet de la înec, alege să nu mai mănânce – un ultim act de voință într-un moment al vieții în care corpul e ultimul teritoriu pe care îl mai controlezi măcar parțial.
Dar cea mai surprinzătoare ieșire, de data asta, din turmă, este a lui Lisbet însăși, mama familiei Gheorghiu, femeia care părea cel mai adânc îngropată în conformism – religios, conjugal, cultural. Gestul ei de rebeliune vine târziu și e tăcut: îi ia bătrânului bolnav farfuria cu mâncare neatinsă, devenind complice la decizia lui de a muri. După ce îl salvează de la înec, Lisbet, împotriva tuturor preceptelor religioase și probabil a convingerilor ei profunde, își lasă latura umană și umanitară, până la urmă, să prevaleze.
Dar cine sunt, atunci, oile? Răspunsul lui Mungiu pare să fie: aproape toți ceilalți, și asta indiferent de tabăra din care fac parte. Norvegienii care aplică mecanic legea, fără să se întrebe dacă legea coincide cu binele copilului. Familia Gheorghiu, care se supune orbește unui cod religios rigid și unui mod de viață nechestionat. Comunitatea religioasă mobilizată în jurul familiei. Fiecare turmă își are regulile ei, fiecare turmă îi exclude pe cei care nu se conformează.
Oaia, în film, e cel care nu se întreabă. Și Mungiu pare fascinat tocmai de această incapacitate colectivă de a gândi în afara tiparului propriu, indiferent că tiparul este un cod religios sau un serviciu social al statului.
De aceea filmul refuză verdictele. Absența verdictului e teza lui Mungiu. Într-o lume împărțită în turme, cel care nu aparține niciuneia – ca spectatorul ideal pe care îl implică tacit filmul – rămâne singur în fața întrebării. Am fi tentați să credem că întrebarea este – Cine are dreptate? Dar mi se pare că întrebarea pe care o lansează tacit filmul este: Tu, cel care privești, ești oaie? Și dacă da, din ce turmă faci parte?
Fjord e, în fond, un film despre orbirea pe care o produce apartenența. Mungiu nu judecă nici familia română, nici statul norvegian. Îi privește pe amândoi cu aceiași ochi glaciali cu care obiectivul lui Tudor Vladimir Panduru surprinde fiordurile – frumoase, înghețate, și indiferente la dramele omenești de pe malul lor.
Al doilea Palme d’Or al lui Mungiu e primit de un film care nu e perfect (despre imperfecțiunile lui, altădată), nu e ușor de privit și nu oferă răspunsuri sau certitudini. Dimpotrivă, naște și mai multe întrebări.
Notă: În ziua publicării acestui articol, sute de persoane s-au adunat în fața Ambasadei Suediei din București pentru a protesta față de situația unei familii ai cărei doi dintre cei cinci copii au fost preluați de serviciile sociale suedeze, pe motiv că ar fi fost supuși unor tratamente abuzive. De patru ani, părinții încearcă să își recupereze copiii și spun că toate demersurile făcute până acum au rămas fără rezultat. Este vorba despre familia Samson, iar din datele primite de la părinți, situația pare mai gravă decât cea a familiei Bodnariu sau decât cea prezentată în film (în măsura în care dramele de familie care implică copii pot fi comparate).
Cronici de film, muzici, tenis și viață 