-
Un film de Oscar cu atmosferă de Crăciun, de văzut în primele zile din 2026 (dacă l-ați ratat anul trecut)
Dacă încă așteptați mult sperata ninsoare sau sunteți printre norocoșii care v-ați bucurat deja de ea de sărbătorile astea, un film bun și un ceai cald (sau un vin fiert) ar putea adăuga ceva „coziness” (sau hygge-ness, cum ar zice frații noștri nordici) atmosferei din primele zile ale anului.

Foto: Captură Youtube
Netflix ne-a făcut o surpriză pe final de decembrie cu filmul The Holdovers. Nu este tocmai nou-nouț, e din 2023 (a participat la Oscarurile de anul trecut) și, așa cum nota The Guardian, este cel mai bun film al lui Alexander Payne de la Sideways (2004) încoace. La fel ca acolo, avem parte de un regal actoricesc din partea lui Paul Giamatti – în rolul unui bărbat (profesor) dificil, încăpățânat, morocănos, greu de iubit – nominalizat, de altfel, la Oscar, pentru acest rol.
Dacă îl avem pe nepopularul profesor Paul Hunham (Paul Giamatti), nu putea să lipsească elevul (inteligent și rebel) – Angus (Dominic Sessa). Lor li se adaugă Mary, bucătăreasa-șefă a școlii, totodată mamă recent îndoliată, interpretată magistral de Da’Vine Joy Randolph – care, de altfel, a fost și recompensată cu Oscarul pentru rol secundar, după ce luase și Globul de Aur.

Foto: Captură Youtube
Acest trio improbabil este silit de împrejurări să petreacă vacanța de iarnă, inclusiv Crăciunul, într-un liceu de elită din New England, rămas pustiu după plecarea elevilor și profesorilor care vor fi de sărbători în sânul călduț al familiei.
Un film de Crăciun cu tot ce presupune asta – zăpadă, colinde, vacanța de iarnă – The Holdovers pare un omagiu adus cinematografului american al anilor ’70. Atmosfera acelor ani este perfect și migălos recreată în cele mai mici detalii.
Filmul emoționează, are decoruri de iarnă și atmosferă oarecum „Christmasy”, dar un Christmasy auster, greu, care-l face orice altceva decât un „Christmas comfort movie”.
Fiecărui personaj îi lipsește ceva sau cineva și filmul vorbește despre găsirea unei familii acolo unde te aștepți mai puțin. Măiestria stă în faptul că pelicula reușește să evite sentimentalismul specific unui film de Crăciun, nu alunecă deloc spre comod și călduț, nu devine previzibil și nu se încheie cu un happy-end deșănțat. Umorul e mai degrabă melancolic, atmosfera generală mai aproape de tăios și realist, decât de sunet de zurgălăi și Moși Crăciun zâmbitori.

Foto: Captură Youtube
Similitudinea cu Sideways este evidentă, și nu rezidă doar în interpretarea rolurilor de către același actor. La fel ca Miles din Sideways, Paul din The Holdovers este un profesor care, deși dedicat meseriei sale, se simte neîmplinit și frustrat în viața personală și nu numai.
Amândoi sunt ușor inaccesibili, singuratici și împovărați de nemulțumirile proprii, iar umorul lor amar și sarcasmul ascund adesea vulnerabilitatea. Vedem aici talentul lui Alexander Payne de a construi portrete de oameni aparent dificili, dar surprinzător de umani și memorabili.
Legătura dintre protagoniști se naște dintr-o experiență comună de dezamăgire: atât Paul, cât și elevul Angus (interpretat fără cusur de Dominic Sessa, în rolul său de debut) sunt forțați să petreacă împreună vacanța de Crăciun, și tocmai această „închisoare” temporară devine terenul lor comun de înțelegere.
Paul și-a construit în jurul său un zid de cărți și ironii mușcătoare, acceptând cu un soi de resemnare faptul că este detestat de colegi și de elevi deopotrivă, iar singurătatea lui pare de nezdruncinat. Pentru Angus, tatăl absent și anularea în ultimul moment a unei vacanțe promise în Saint Kitts, alături de mama lui și noul soț bogat al acesteia, îl îndurerează profund și îl forțează să-și construiască un scut de sarcasm adolescentin prin care încearcă să-și ascundă durerea.
Relația dintre cei doi se transformă subtil: dacă la început sunt pe poziții inamice, treptat, prin gesturi mici, întâmplări care îi forțează la solidaritate, discuții și momente de răbdare, Paul și Angus încep să se descopere unul pe celălalt și fiecare găsește în compania celuilalt o ancoră.

Foto: Captură Youtube
Elevul rebel se îmblânzește treptat, iar profesorul descoperă că rigiditatea și sarcasmul pot fi înlocuite de empatie și înțelegere. Între cei doi se creează astfel o legătură neașteptată, în care melancolia și sarcasmul adolescentului sunt echilibrate de umorul amar al adultului.
Liantul dintre cei doi este Mary, care, așa cum spuneam, este interpretată magistral de Da’Vine Joy Randolph. Fiecare zi de muncă în bucătăria școlii este pentru ea o amintire a pierderii fiului ei, ucis în Vietnam, și a sacrificiilor făcute pentru ca el să poată urma cursurile unei școli privilegiate.
Randolph reușește să transmită cu subtilitate întreaga greutate a durerii prin gesturi lente, calculate. Mary își tratează durerea cu bourbon seară de seară, Crăciunul fără copilul ei fiind o rană deschisă.
Filmul construiește o lume în care singurătatea, pierderea și diferențele sociale devin prilejuri de apropiere neașteptată: un profesor și un elev descoperă că pot transforma frustrările și dorul în momente de conexiune, iar Mary amintește, cu fiecare gest discret, cât de complexă și sfâșietoare poate fi iubirea maternă.
Filmul excelează prin a transmite lucruri esențiale în absența dialogului. Știm de la alte personaje că Paul este detestat atât de elevi, cât și de colegii profesori, dar aflăm de la o secvență în care apare un tub cu unguent pentru hemoroizi lăsat neglijent la vedere în baie că el nu are o viață socială, că este improbabil să îl viziteze cineva sau să intre în baia lui.
Una dintre cele mai triste scene din film o surprinde pe Mary care împăturește cu grijă hainele de bebeluș ale fiului ei, păstrate ca o comoară, de care se desparte pentru a le da mai departe surorii ei mai tinere, însărcinate. Asistăm la un moment greu, tulburător, care surprinde toată durerea personajului, dar care lasă să se întrevadă și o licărire de speranță.
Finalul aduce un strop de imprevizibil, iar relațiile dintre personaje se încheie subtil, lăsând la latitudinea fiecăruia dacă este satisfăcător sau nu. Cert este că filmul rămâne fidel spiritului său – vorbește despre singurătate, prietenie și gesturi mici care fac diferența.
-
Când cuvintele tac. Retragerea unei campioane, sfârșitul unei epoci

Simona Halep și trofeul de la Wimbledon 2019/Foto: Captură
Mi-a luat aproape un an să pot scrie despre retragerea Simonei Halep din tenis. Nu pentru că nu aș fi avut cuvinte, ci pentru că erau prea multe și prea grele.
Pentru mulți dintre noi, Simona Halep nu a fost doar o mare jucătoare de tenis. A fost motivul pentru care ne-am uitat la tenis. Pentru care ne-am (re)îndrăgostit de el, uneori fără să ne dăm seama când s-a întâmplat asta.Ne-a făcut să ne trezim la ore imposibile, pe fusuri orare haotice, să verificăm scorurile la tenis chiar dacă eram în vacanță, la job, pe stradă, la coadă la supermarket. Un meci de-al ei era suficient ca să deschidem o aplicație de sport pentru o fază sau pentru a afla scorul.
Nu vom ști niciodată câte fetițe s-au apucat de tenis inspirate de ea. Poate vom afla peste ani, când vom avea o nouă campioană și ne vom întreba de unde a apărut.Simona a schimbat ceva profund: a făcut ca tenisul să ajungă și să conteze pentru oameni care nu îl urmăriseră niciodată până atunci.

Simona Halep câștiga finala de la Wimbledon 2019 în fața Serenei Williams
Ne-a adus bucurii, ne-a făcut mândri, ne-a făcut să plângem de fericire. Ne-a adunat cu miile pe Stadionul Național, într-un moment aproape neverosimil, ca să o primim ca pe o eroină națională. Pentru că asta era. O sportivă care cucerise cele mai mari arene și cele mai mari trofee din tenisul profesionist, într-o țară care nu era obișnuită cu astfel de victorii.
În 2022 am scris despre Simona într-un moment care părea un prag, dar nu un final. Tocmai câștigase ultimul ei trofeu. Urma US Open. Nimic nu anunța prăbușirea care avea să urmeze: testul pozitiv, suspendarea, procesul, dezamăgirea, anii pierduți.
O poveste dureroasă, greu de dus nu doar pentru ea, ci și pentru cei care o urmăreau cu atașament real, nu doar cu interes sportiv.

Mats Wilander și Simona Halep, la Wimbledon/Foto: Captură
Pentru mine, acel moment a fost începutul tăcerii. Nu am știut cum să scriu despre dopaj fără să trădez emoția și deznădejdea. Nici cum să scriu despre nedreptate fără furie și fără să par (prea) partizană. Nici cum să accept ideea că, dincolo de decizii juridice și explicații medicale, timpul trecea. Iar tenisul, sportul care nu iartă nimic, mergea mai departe.Când a venit reabilitarea, a reapărut speranța. Simona și-a dorit și a încercat să revină acolo, sus, într-un gest de demnitate, dar și din iubire pentru sportul căruia îi sacrificase totul. Dar toate i-au fost împotrivă: WTA, care nu i-a înapoiat punctele pierdute nu din vina ei; propriul corp, care nu a mai putut, după o pauză atât de mare. Și uneori, oricât de mult ai lupta, corpul are ultimul cuvânt.
Retragerea Simonei nu a fost un anunț spectaculos. Nici nu s-a petrecut pe o mare arenă internațională. A venit firesc și spontan, discret, așa cum Simona a fost toată viața. Acasă, la Cluj, printre ai ei.Retragerea ei nu e doar sfârșitul unei cariere. E sfârșitul unei epoci, un moment de tăcere după zeci de mii de mingi jucate, după emoțiile pe care ni le-a oferit tuturor.
A dispărut principalul motiv pentru care mulți deschideau televizorul la meciuri de tenis feminin. A dispărut așteptarea aceea specială, în care știi că urmează cineva pentru care merită să stai noaptea la meciuri live din SUA sau Australia.
Simona Halep a atins culmi pe care cu greu un alt sportiv român le va atinge vreodată. Dar, mai important decât trofeele, a fost felul în care ne-a făcut să simțim. Ne-a adunat, ne-a unit, ne-a purtat prin emoții comune, într-o țară care rareori trăiește astfel de momente la unison.Simona a fost eroina noastră. Și nimeni nu va putea schimba asta. Poate de aceea am avut nevoie de timp. Pentru că unele povești nu se închid cu o știre. Se așază încet, ca un ultim schimb de mingi, după care rămâne liniștea.
Simona ne-a dăruit multe bijuterii sportive de-a lungul carierei, dar „perla Coroanei” este, desigur, finala de la Wimbledon din 2019. Un meci de colecție, de revăzut oricând ne e dor de ea.Mulțumim, Simona!
-
De ce câștigă (doar) Tudor Chirilă Vocea României

Tudor Chirilă, finala Vocea României 2025/Foto: Captură youtube Vocea României
Tudor Chirilă câștigă din nou Vocea Românei, din postura de antrenor, cu concurenta lui, de data asta Alessia Pop. Al optulea triumf din 10 ediții la care a participat și al cincilea consecutiv. Și de această dată, apar inevitabilele controverse. Că nu a ieșit cea mai bună voce, că altcineva merita, că – spun cârcotașii – emisiunea ar trebui să se cheme Vocea lui Tudor, și tot așa.
Oameni buni, să ne liniștim! E un concurs la care votează publicul. Este normal să existe nemulțumiți, toți credem că „al nostru” e mai bun, mai frumos, mai talentat, mai devreme-acasă și merita să câștige Vocea României. (Anul trecut am fost eu însămi în această situație – am considerat că Raluca Moldoveanu antrenată de HoriaRoz merita să fie Vocea, nu Aura lui Tudor). Dar majoritatea votează, de ani buni și indiferent ce voce are Tudor în echipă, cu concurentul sau concurenta lui.
De ce? E mister? E conspirație? Are Tudor stipulat în contract că nu vine la emisiune decât dacă câștigă el? Falsifică PRO TV rezultatul votului? (presupunând, prin absurd, că rezultatele ar fi influențate în vreun fel, nu s-ar face așa așa grosier, să câștige un singur antrenor ani la rând. Devine plictisitor, previzibil și riști să pierzi, nu să câștigi; aș spune că dimpotrivă, faptul că de 5 ani câștigă același antrenor e o dovadă a corectitudinii concursului).
Mitul votului pentru antrenor
Există o explicație comodă care circulă frecvent: publicul votează antrenorul, nu concurentul. Este o explicație simplă, rapidă, care pare să închidă discuția înainte ca aceasta să înceapă. Dar cifrele și realitatea arată altceva.
Tudor Chirilă are aproximativ 778.000 de urmăritori pe Facebook, în timp ce Horia Brenciu depășește 1,5 milioane, iar Theo Rose un milion. Simley, țineți-vă bine, are 3,5 milioane. Dintre cei cinci, doar Irina Rimes are mai puțini urmăritori decât Chirilă. Dacă votul ar fi dictat doar de popularitatea antrenorului, rezultatele ar fi complet diferite, nu-i așa?
Și totuși, opt câștigători din treisprezece ediții îi aparțin lui Chirilă, iar ultimele cinci victorii au fost consecutive. De fapt 8 din 10, pentru că Tudor a venit în emisiune abia în ediția a patra, deci nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă participa și la primele 3.
Dacă ne luăm după popularitatea din social media, este destul de clar că publicul NU votează antrenorul.
De fapt, ceea ce ne arată destul de clar finalele, este că oamenii nu votează antrenorul sau vocea, ci votează emoția, momentul, pachetul complet.
Tudor Chirilă, această rara avis a antrenorilor
Tudor Chirilă nu a fost prezent de la început în emisiune. Vocea României debuta în 2011, iar primele trei sezoane au fost câștigate de Smiley și Horia Brenciu – Smiley în 2011 și Brenciu în 2012 și 2013.
Chirilă intră abia în 2014, în sezonul 4. Din 2014 până în prezent, câștigătorii din echipa lui au fost: Tiberiu Albu (2014), Cristina Bălan (2015), Teodora Buciu (2016), Dragoș Moldovan (2019), Iulian Nunucă (2022), Alexandra Căpitănescu (2023), Aura Șova (2024) și Alessia Pop (2025).
Această serie, dintre care ultimele cinci victorii au fost consecutive, îl plasează pe Chirilă într-o categorie rară la nivel internațional. Este primul antrenor din franciză care reușește de două ori câte trei victorii consecutive și unul dintre foarte puținii antrenori cu cinci victorii la rând. De fapt, doar Michel Teló a mai reușit așa ceva, la The Voice din Brazilia, între 2015 și 2019.
Smiley și Horia Brenciu sunt singurii care au mai reușit să pună mâna pe trofeu de-a lungul timpului. Smiley câștigă în 2011 cu Ștefan Stan, în 2017 cu Ana Munteanu și în 2018 cu Bogdan Ioan, iar Brenciu în 2012 cu Julie Mayaya și în 2013 cu Mihai Chițu.De remarcat că Smiley este singurul care reușește să „spargă blocada” după venirea lui Chirilă și să câștige chiar de două ori consecutiv.
Veșnicele controverse
Controversele însoțesc aproape fiecare victorie a lui Tudor Chirilă. În 2024, mulți telespectatori au considerat că Raluca Moldoveanu, din echipa Theo Rose – Horia Brenciu, a avut o prestație mult mai bună vocal decât Aura Șova, câștigătoarea din echipa lui Chirilă. Am fost de aceeași părere, vocea Ralucăi a sunat divin în finală (și nu numai).Și astfel de discuții se repetă sezon după sezon: „altcineva a fost mai bun”.
Poate, dar Vocea României nu este un concurs despre cine cântă perfect tehnic, ci despre cine reușește să transforme un moment într-o experiență memorabilă, care va fi votată DE CĂTRE CEI MAI MULȚI. Pentru că nu se poate spune că Raluca Moldoveanu anul trecut sau Raisa anul acesta nu au oferit și emoție. Sau alți finaliști și finaliste. Dar se pare că ingredientul secret e la Tudor. Care probabil ar fi câștigat și dacă ar fi avut-o anul trecut finalistă pe Raluca sau anul acesta pe Raisa, Anita sau Eva.
Secretul succesului lui Chirilă
Dacă te uiți la cei opt câștigători din echipa lui Tudor Chirilă, nu există un tipar în genul muzical, în stilul interpretării sau în povestea personală. Nu toți sunt voci de forță sau sunt favoriți de la început. Dar toți au ceva în comun: funcționează în seara finalei, devin un personaj cu o poveste care produce emoții și face publicul să îl voteze.Chirilă nu construiește demonstrații de virtuozitate tehnică; construiește momente care cer reacția publicului. Și tocmai această capacitate de a anticipa ce va fi perceput ca votabil îl diferențiază de ceilalți antrenori, indiferent de cât de populari sau apreciați sunt aceștia sau cât de bune sunt vocile pe care le antrenează.
Explicația reală a succesului nu este nici simpatie, nici conspirație, nici noroc. Tudor Chirilă câștigă pentru că înțelege exact cum reacționează publicul, ce momente vor rămâne în mintea spectatorului și ce va fi votat, ediție după ediție.În final, mitul că publicul votează antrenorul nu rezistă: votul este pentru emoția și impactul momentului, iar Chirilă pare să știe mai bine decât oricine cum arată acel minut decisiv. Nu este magie, nu este întâmplare; este strategie, intuiție și o lectură fină a ceea ce funcționează într-un concurs care pare simplu, dar care depinde de nuanțe subtile și de emoția publicului.
Tudor a înțeles foarte bine cum funcționează lucrurile și știe foarte bine ce are de făcut. Concurenții lui nu câștigă pentru că au cea mai bună voce. În ultimele etape ale concursului și mai ales în finală toți au voci excepționale. Iar aici intervine acel ceva care să îi diferențieze și pe care Tudor știe atât de bine să îl pună în scenă: spectacolul, povestea, emoția.
Laureații nu câștigă exclusiv prin virtuozitate vocală, pentru că aici nu e un concurs de canto. Nu se cheamă Cea mai bună voce a României. Aici e televiziune. E show.
Tudor pare a fi înțeles foarte bine că publicul nu votează neapărat ambitus, tehnică, respirație, note ținute perfect. Publicul votează ce îl mișcă în seara aia.
Sigur că oamenii sunt diferiți și s-ar putea să îi miște lucruri diferite. Și aici intervine din nou geniul lui Tudor Chirilă: să găsească acel ceva care să miște mai mulți oameni decât vor mișca ceilalți concurenți. Asta e ceva ce ține de experiența lui (de scenă și de viață), de fler, de talent, de imaginație, de inteligență și de probabil alte multe lucruri.
Tudor Chirilă îi ajută pe concurenți să creeze povești autentice. Să producă emoție, nu să fie perfecți.
Chirilă nu produce câștigători de concurs vocal. Produce momente de televiziune memorabile. Iar Vocea României este, înainte de orice, un show.
Tudor Chirilă nu câștigă pentru că publicul îl votează pe el. Câștigă pentru că știe exact ce va vota publicul.
Iar până când ceilalți antrenori nu vor descoperi combinația perfectă și ingredientul secret care par a-i fi la îndemână lui Tudor, până nu vor internaliza la fel de bine ca el că Vocea României nu e un concurs de canto, ci unul de rezonanță emoțională, întrebarea va rămâne aceeași: de ce câștigă (doar) Tudor Chirilă? -
Cum a devenit Alessia Pop „Vocea României”. De la Djelem Djelem la Ederlezi
Alessia Pop, antrenată de inegalabilul Tudor Chirilă, a câștigat vineri seara sezonul 13 al emisiunii Vocea României și a plecat acasă cu trofeul și premiul de 100.000 de euro. Trofeul i-a fost înmânat de cântăreața franceză Patricia Kaas, care a interpretat două melodii live în emisiune.

Alessia Pop, în finala Vocea României. Foto: Captură
Sezonul 13 (cu noroc) al emisiunii Vocea României s-a încheiat mai firesc ca niciodată. Cu Alessia Pop, Ederlezi și Tudor Chirilă.
Alessia Pop s-a prezentat în blind-uri la Vocea României cu „Gelem Gelem” (sau Dzelem, Dzelem) și a întors patru scaune în primele 15 secunde ale cântecului. Antrenorii s-au bătut pe ea. A ales să meargă la Teo și Horia, iar gândul meu în acel moment a fost că Tudor nu mai câștigă anul ăsta Vocea.
Ce e „Gelem, Gelem”
Gelem Gelem este imnul internațional al romilor și una dintre cele mai puternice piese identitare din istoria Europei. Nu e doar un cântec, ci un act de memorie colectivă.
A fost compusă în forma sa modernă de activistul și muzicianul Žarko Jovanović, un rom sârb supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste. Își are rădăcinile într-un vechi cântec țigănesc, dar Jovanović i-a rescris versurile după război, pentru a spune povestea poporului său: suferința prin care a trecut, persecuțiile, migrația, genocidul, dar și puterea de a rezista.
Adoptat ca imn oficial în 1971, la primul Congres Mondial al Romilor de la Londra, „Gelem, Gelem” evocă tragedia Holocaustului romilor (Poraimos), în care se estimează că au murit între 250.000 și un milion de romi din Europa. Evocă totodată și promisiunea unui viitor în care viața și cultura lor să fie respectate și cunoscute.
În contextul ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cântecul a devenit un fel de memorial sonor: o mărturie a masacrului colectiv, dar și o modalitate de vindecare colectivă, care funcționează ca simbol al identității rome, al luptei împotriva discriminării și al recunoașterii istorice.
„Am umblat și-am tot umblat”
Gelem, Gelem s-ar traduce prin „Am umblat și am tot umblat”, cu referire directă la peregrinarea continuă a romilor prin lume.
„Am umblat, am tot umblat pe drumuri lungi,
Am întâlnit romi fericiți, am întâlnit romi nefericiți.
O, romilor, de unde veniți, cu corturile voastre pe drumuri fericite?
Am mers, am mers pe drumuri lungi, am întâlnit romi uciși de oameni răi.
O, romilor, o, frații mei, de ce vi s-a întâmplat așa ceva?
Ridicați-vă, romilor, veniți cu mine,
căci și pentru voi a sosit vremea, vremea libertății” – cam asta spun versurile acestui cântec sfâșietor.Ce legătură poate fi între adolescenta serafică de 16 ani și un cântec atât de greu, cu o încărcătură atât de complexă și complicată?
„Nu pot exprima durerea pe care o simt romii. Am încercat măcar 1% să pot spune prin durerea mea, să mi-o transpun altfel. Eu mă exprim prin muzică„, a afirmat Alessia, enigmatic, despre alegerea melodiei.
Adolescenta a reușit să transmită toată această suferință teribilă, pe care toți am înțeles-o din cântecul ei, chiar fără să pricepem sensul cuvintelor.
Iar asta este superputerea magică și universală a muzicii, dar și talentul și inspirația acestei fetițe, care, din punctul meu de vedere, a câștigat Vocea României încă de la această primă apariție.
În finală, ca o enigmă
Alessia a rămas o enigma până la final(ă), după cum a declarat chiar antrenorul care a dus-o acolo, Tudor Chirilă. Dacă nu era clar până acum, faptul că au dat afară o concurentă de calibrul Alessiei, îi certifică pe Teo și Horia drept cei mai slabi antrenori de la Vocea României (nu dați cu pietre, opinie absolut subiectivă și asumată).
Eliminată de cei doi în Confruntări, adolescenta a fost salvată de Tudor și a ajuns, bineînțeles, în finală.
Aici, antrenorul a vorbit inclusiv despre enigma care este Alessia și enigmatică a fost, dar atât de firească, alegerea melodiei cu care a încheiat concursul. Cu Ederlezi s-a încheiat, practic, cercul început în blind-uri cu Dzelem, Dzelem.
Ederlezi. Speranța, renașterea, bucuria
Dacă la Gelem Gelem avem durere, suferință, “Ederlezi”, una dintre cele mai cunoscute și mai încărcate simbolic piese din repertoriul rom și balcanic, este despre renaștere.
„Ederlezi” vine din turcă (Hıdırellez) și se referă la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), extrem de importantă pentru romi și pentru comunitățile balcanice. Marchează începutul primăverii, revenirea la viață a naturii, norocul, fertilitatea, reînnoirea.
Cântecul este tradițional rom, transmis oral, cu variante diferite în Balcani. A devenit celebru pe plan internațional după filmul „Time of the Gypsies” (1988) al lui Emir Kusturica, pentru care Goran Bregović a orchestrat melodia tradițională „Ederlezi”.
Și a fost finala sezonului 13
O finală la care Alessia Pop și Tudor Chirilă au venit nu doar cu voce, ci cu prezență, cu poveste, cu strategie.
Solo-ul Purple Rain a arătat forță și maturitate.
Duetul cu Tudor Chirilă, „De vei pleca”, a fost puternic și delicat în aceeași măsură, menit să pună concurenta în valoare, cu tot riscul inevitabilelor comparații cu originalii – Cristi Minculescu și Felicia Filip. A fost un risc asumat de Tudor, dar un risc calculat. Încă o alegere genială a maestrului, de acum, în ale mentoratului muzical.
Iar Ederlezi, cântat alături de naistul Cristian Ciaușu, a ridicat sala în picioare. A fost picătura care a completat magistral seara perfectă a duo-ului Alessia-Tudor.
Nu s-a mai comentat nimic după acest moment, parcă cuvintele erau de prisos. Iar atitudinea antrenorilor parcă sugera că știau deja cine e Vocea României.
Fiecare moment Alessia-Tudor fost gândit să spună o poveste, nu doar să impresioneze. Nimic nu a fost prea mult (ca la Irina, care a exploatat mult prea mult delicatețea și „curățenia” concurentei ei – cu un cântec „prea” bisericesc și apoi cu o melodie „prea” populară, un pic prea mult, și ce-i mult strică, nu mai pare autentic, ci forțat).
Deși a fost enigmatică pentru el până la final, Tudor a știut exact ce i se potrivește Alessiei, nu doar în finală. Chiar și când a scos-o din zona ei, a știut să o facă astfel încât să nu fie fals sau forțat. Publicul a simțit asta și a reacționat.
De ce câștigă (doar) Tudor Chirilă Vocea României
Tudor Chirilă nu e doar un antrenor – e un strateg, un ghid, un mentor, un maestru. A știut când să asculte – Alessia a insistat să cânte Ederlezi în finală și Chirilă a mers pe mâna ei – dacă „Dzelem, Dzelem”, la care se pregătise fără antrenor, a avut acel impact în blind-uri, cum putea Ederlezi să nu se ridice cel puțin la același nivel?
Cu această victorie, Tudor Chirilă ajunge la opt trofee la Vocea României, ultimele 5 consecutive, o performanță greu, dacă nu imposibil, de egalat.
Ca și în cazul altor concurenți, parcursul Alessiei dovedește cât de importantă e chimia dintre artist și mentor. Celelalte voci au fost poate la fel sau chiar mai bune, dar Alessia a avut momente inspirate, coerente și încărcate de sens. Tudor a știut să pună piesele exact acolo unde și cum trebuia, să o lase să strălucească în ritmul ei, să o scoată din zona de confort fără să o forțeze.
Celelalte trei finaliste au voci incontestabile, dar momentele nu au avut aceeași aură și consistență. A fost, cum ziceam, fie prea mult, fie prea puțin, fie nu cel mai bun din ce se putea alege.Anita e o voce remarcabilă, dar putea mai mult și mai bine decât Tu ești primăvara mea (un cântec foarte frumos, dar fără strălucire și wow-ul necesare unei finale). Bohemian Rhapsody este o piesă-cult, iar momentul nu s-a ridicat la înălțimea cântecului și istoriei lui. Cu Raisa, Irina a mers prea mult într-o direcție, a mizat totul pe un public-țintă despre care a crezut că îi va aduce avalanșa de voturi, și a pierdut.
Iar despre Teo și Horia, ce pot să spun decât că, uneori, karma are simțul umorului. Au terminat pe locul 4 (ei, nu concurenta Eva, o fată cu o voce și o prezență foarte bune) și au privit-o pe concurenta eliminată de ei cum pleacă acasă cu trofeul.
Imaginea asta cred că le-a trecut multora prin minte, exact în secunda în care Tudor Chirilă a salvat-o pe Alessia, dată afară de Teo și Brenciu. Mie, recunosc, mi-a trecut.
Să revedem mai jos momentul în care Tudor Chirilă câștigă, de fapt, al optulea trofeu. Cu o gândire și o strategie pe termen lung – chiar dacă Alessia nu a fost the best la acest moment (a și explicat de ce nu a putut să intre în pielea personajului interpretat, și aici, iarăși, a fost vina antrenorilor), cum să dai afară o concurentă care ți-a arătat în blind-uri că poate să cânte așa și la care ai întors scaunul în primele 5 secunde?
-
Meciul în care Coco Gauff a câștigat trofeul la Roland Garros

Meciul feminin din sferturi de la Roland Garros de anul acesta a fost unul dintre cele mai așteptate și, apoi, neașteptate, prin modul în care au evoluat ostilitățile dintre cele două americance, ambele deținătoare, la acel moment, a câte unui Grand Slam (Gauff US Open 2023, Keys Australian Open 2025).
Dacă intrai să te uiți la meci în minutul 47, vedeai că e tiebreak și ziceai: un scor plauzibil. În realitate, lucrurile erau mult mai dramatice: a fost un set în care Keys a avut minge de 5-1, apoi Gauff a avut minge de set.
Trebuie notat aici și că Madison Keys este una dintre cele mai imprevizibile jucătoare, multe dintre meciurile ei fiind adevărate rollercoaster-uri emoționale. Keys poate să iasă din primul tur, învinsă de o jucătoare anonimă, și la fel de bine poate să ajungă în finala unui Grand Slam sau chiar să îl câștige. Depinde de ce zi(le) are.
Cu un număr astronomic de greșeli neforțate de ambele părți, setul părea o loterie, cu un final deschis în funcție de starea de (foarte) moment a fiecărei jucătoare. A fost să fie Madison, ajutată și de o dublă de-a adversarei venită la momentul (in)oportun, care a dus tiebreak-ul la 6-5 pentru pentru ea. Campioana de la Australian Open a închis apoi cu un serviciu nereturnabil, demn de jucătoarea cu una dintre cele mai puternice lovituri din circuit.
În setul 2, Gauff a făcut break destul de devreme și a fost rândul ei să se desprindă apoi cu 2 break-uri la 4-1. Nu a ajuns nici ea la 5-1, Madison a făcut rebreak datorită (încă) unei duble gauffiene. Și, da, setul a devenit deodată în oglindă, Keys a făcut ceea ce reușise Coco în primul set, a egalat la 4. Erau, în acel moment, 10 breakuri în meci. Jumătate dintre punctele câștigate fuseseră câștigate la retur. Faină statistică, nu?
Gauff a făcut break și a servit pentru setul 2, pe care l-a și câștigat. Și a început decisivul cu break, game pierdut practic de Keys, cu concursul numeroaselor sale greșeli.
Copie a celorlalte două seturi, una dintre jucătoare a ajuns din nou la 4-1, cu dublu break. A fost să fie Gauff, mai stabilă mental și cu un pic mai puține neforțate (deja numărul total cumulat depășea 100, ceva incredibil).
Madison reușește puncte incredibile, ca apoi să greșească uneori gratuit. Coco a ajuns la 5-1,și, forțată să servească pentru a rămâne în turneu, Madison a pierdut complet busola. Speranța, firavă, ce-i drept, era că salvase mingi de meci și în partida cu o altă americancă, Sofia Kenin, care avusese 3-0 în decisiv, totuși Madison reușise cumva să se salveze.
Not anymore. Keys a pierdut meciul cu 0-40 în ultimul game. End game, după 60 de greșeli neforțate – deși se pare că s-a stricat și counterul la un moment dat, deci numărul exact nu se știe, dar a fost uriaș, în orice caz.
-
Ce au în comun Simona Halep și Coco Gauff, la 6 ani distanță, și ce performanță de-a Simonei egalează Sabalenka
„Jucătoarea americană de tenis Coco Gauff (21 de ani, locul 4 mondial) a învins-o joi pe poloneza Iga Swiatek (23 de ani, numărul 2 WTA) în semifinalele turneului WTA 1000 de la Madrid, scor 6-1, 6-1, în 66 de minute.” O astfel de știre părea neverosimilă anul trecut pe vremea aceasta. Mai bine zis, în ultimii ani din 2020 încoace. Până azi.

Iga Swiatek/Foto: Captură Youtube
Iga Swiatek a dominat fără îndoială tenisul feminin în ultimii ani. Iar dacă per total Iga și-a împărțit coroana cu belarusa Aryna Sabalenka, pe zgură, poloneza a fost regina incontestabilă.
După Roland Garros 2024, ultimul trofeu câștigat pe orice suprafață, Iga pare a fi intrat într-un regres din care nu-și mai revine. Scăderea de formă vine odată și cu separarea de antrenorul ei de ani buni, Tomasz Wiktorowski. La Paris anul trecut a fost de altfel și ultima finală jucată de Swiatek, în tot acest timp ea nu a mai ajuns în ultimul act la niciun turneu, ci doar în 6 semifinale.
La Madrid, unde era campioană en titre, părea că ar putea în sfârșit să spargă gheața, însă a fost eliminată în semifinale fără drept de apel de Coco Gauff, cu un scor neverosimil pentru Iga ultimilor ani: 1-6, 1-6. Spun pentru Iga ultimilor ani, pentru că, în urmă cu 6 ani, la Roland Garros 2019, o Iga Swiatek de nici 18 ani, care promitea deja să devină un superstar al tenisului, era spulberată de regina de atunci a zgurii, Simona Halep, cu 6-1, 6-0. De atunci, poloneza nu a mai cunoscut o astfel de umilință, cu atât mai puțin pe suprafața ei favorită.
Performanța americancei este cu atât mai surprinzătoare cu cât este PRIMA victorie pe zgură în fața polonezei, din 15 (CINCISPREZECE) întâlniri. Dar spune totul despre nivelul Igăi din ultimul timp și faptul că aceasta este a treia victorie consecutivă a lui Gauff în fața polonezei, după ce aceasta îi dăduse de furcă și chiar o dărâmase mental în meciurile anterioare (să ne amintim momentul de la finala din Roland Garros din 2022 când o Gauff de 18 ani a izbucnit în lacrimi în fața unei Iga aflate la al șaselea turneu consecutiv câștigat, a 35-a victorie la rând).
Coco este de asemenea doar a doua jucătoare după Simona Halep care pierde mai puțin de 5 ghemuri pe zgură în fața Igăi.
Până la 23 de ani, Iga Swiatek a reușit în tenis performanțe ieșite din comun și a atins borne greu de depășit, însă este clar că poloneza traversează o perioadă nefastă.
Nu știm dacă la asta a contribuit pierderea antrenorului cu care a reușit cele mai mari succese, incidentul de dopaj în care a fost implicată (și pentru care a primit o LUNĂ suspendare!) sau probleme personale (au existat diverse zvonuri, inclusiv o relație mai mult decât profesională cu Daria, psihologul cu care lucrează și care o însoțește de ani buni în turnee).
Poate e o combinație între cele de mai sus, alt motiv sau o scădere de formă normală pentru cineva care la o vârstă atât de fragedă (împlinește 24 de ani la 31 mai) a cucerit cam tot ce se poate cuceri în tenis – a fost numărul 1 mondial timp de 106 săptămâni, a câștigat 5 turnee de Grand Slam la simplu (French Open 2020, French Open 2022, 2023, 2024 și US Open 2022), are în total 22 de titluri la simplu, inclusiv finala WTA din 2023 și zece titluri WTA 1000.
Simpatic mesajul lul Casper Ruud pentru poloneză, după meci.
Pentru fanii Simonei Halep rămâne din meciul de azi constatarea dulce-amară că, după retragerea oficială din februarie, marea noastră campioană este menționată când și când în contexte privind diverse borne sau performanțe din tenis.
A doua semifinală a marcat un alt moment în care este pomenită o performanță de-a Simonei: liderul mondial Aryna Sabalenka a trecut în două seturi de Elina Svitolina, scor 6-3, 7-5, iar belarusa a devenit astfel doar a doua jucătoare din istorie care ajunge în 4 finale la Caja Magica, după Simona Halep.
-
„Atacă, neagă totul, pretinde victoria!” The Apprentice: Donald Trump VS Realitate

Apărut în anul alegerilor prezidențiale din SUA, filmul „The Apprentice” (Ucenicul), regizat de Ali Abbasi și scris de Gabriel Sherman, urmărește ascensiunea publică a lui Donald Trump în anii ’70 și ’80. Fără a explora în profunzime personajele, resorturile lor umane și psihologice, filmul se concentrează mai ales pe relația lui Donald cu avocatul Roy Cohn.
Actorul de origine română Sebastian Stan reușește o transformare excepțională și o interpretare magistrală a lui Trump, în timp ce Jeremy Strong îl întruchipează cu succes pe cinicul avocat Roy Cohn, mentor și figură paternă modelatoare pentru viitorul președinte. Ambii actori au fost nominalizați la premiul Oscar pentru performanțele actoricești remarcabile.

Personajul central e urmărit pe parcursul transformării sale cam abrupte dintr-un tânăr ambițios, dar aparent empatic, fiul unui dezvoltator imobiliar din Queens, într-un mogul cinic al imobiliarelor din Manhattan.
Un animal de pradă cu instinct criminal (rechin?), cum singur se caracterizează, un vânător cu abilități înnăscute, cum pretinde, deși impresia indusă de film e că mai degrabă devine astfel, sub influența mefistofelică a avocatului Cohn.
Filmul exact asta NU arată, cum se produce exact transformarea, pentru că la începutul filmului Donald pare un tânăr destul de naiv și oarecum inocent, cu privire de căprioară mai degrabă decât de prădător.
Însă tânărul Donald absoarbe și integrează în personalitatea sa lecțiile predate de Cohn, iar cele trei reguli ale succesului devin practic marcă trumpistă ușor recognoscibilă atât în parcursul de om de afaceri, cât și în ce al politicianului Trump: Regula nr. 1: Atacă, atacă, atacă. Regula nr. 2: Nu recunoaște nimic, neagă totul. Regula nr. 3: Pretinde întotdeauna victoria, nu admite niciodată înfrângerea.

Liposucție și implant de păr
Grandoman și histrionic, Donald adoră puterea și se visează un bărbat puternic, dar filmul ne arată un Donald surprinzător de slab și ușor de influențat – caracteristici pe care președintele american cu siguranță nu le vrea asociate cu propria sa imagine. El nu ezită să apeleze la chirurgia estetică pentru scăpa de grăsime și de amenințarea cheliei – semne de îmbătrînire și deci de slăbiciune, în timp ce pozează în bărbatul viril și puternic, care acum, la aproape 80 de ani, se laudă cu „frumosul său păr” pentru care are nevoie de jet puternic la duș.
Imaginile neestetice cu intervențiile chirurgicale sunt pentru mine punctul culminant și profund revelator din tot filmul. Metaforă genială pentru modul în care Trump își „construiește” identitatea publică, se modelează profesional și politic, dar și fizic, pentru a corespunde unui ideal de succes și putere. Nimic nu subliniază mai bine contrastul dintre imaginea grandioasă pe care Trump vrea să o arate prin tot ce face și ce vrea să construiască – și slăbiciunile și nesiguranța din spate.

Realismul „naturalist” al celor două intervenții asupra corpului lui Donald Trump sugerează una dintre trăsăturile principale ale personajului: modificarea forțată a realității, fie că e vorba de imagine personală, afaceri, politică sau percepția publică. Trump își manipulează fizicul la fel cum manipulează adevărul sau succesul: cu nerușinare și după propriile reguli. Această abordare subliniază superficialitatea, dar și nesiguranța profundă din spatele cultului său pentru „victorie” și „grandoare”.
Prezentarea acestor intervenții într-un mod brut(al) și total neestetic, cu detalii inconfortabile sau umilitoare, sugerează contrastul puternic cu imaginea publică a omului de succes și a „marelui învingător” pe care Trump și-o construiește. Abbasi nu ne oferă o imagine spectaculoasă a transformării, ci una grotescă — sugerând că dedesubtul strălucirii există slăbiciune, artificialitate, neputință.
Homosexualul homofob și creștinul fustangiu
La rândul său, avocatul Roy Cohn, interpretat de Jeremy Strong, este un personaj complex și contradictoriu, un om cu o personalitate manipulatorie și fără scrupule.
Cohn a fost un avocat de renume, cunoscut pentru stilul său agresiv și pentru relațiile sale cu oameni puternici, inclusiv cu Donald Trump.
În film, el este portretizat ca un mentor de tipul „hard power”, care îl învață pe Trump despre jocurile de putere, despre cum să devină un prădător și îi predă (cu mare succes!) regulile succesului.
Un aspect izbitor al personalității sale este contradicția între orientarea sexuală și opiniile sale politice. Cohn era homosexual, dar totodată un susținător vocal al valorilor conservatoare, militant împotriva drepturilor minorităților sexuale.
Trump a învățat de la cel mai bun, cinicul avocat fiind el însuși un om care și-a sacrificat autenticitatea de sine pentru a menține o imagine de putere și influență în lumea politică conservatoare.
Ivana, prea mult pentru Donald Trump
Spre deosebire de Donald și Roy, prima soție a lui Trump, Ivana, aduce în film o gură proaspătă de autenticitate și firesc. Ivana nu e doar o soție de mogul (în devenire), ci o femeie puternică și independentă, cu propriile planuri și ambiții.
Deși Ivana îl susține și are un rol important în ascensiunea lui Donald în lumea afacerilor, relația lor este marcată de un echilibru fragil între sprijinul ei și dorința de control și superioritate a soțului ei.
Ivana nu este o soție trofeu (cum va deveni, mai târziu, Melania), este parteneră de afaceri și are un rol semnificativ în dezvoltarea brandului Trump.
Ceea ce inițial o atrage pe Donald la ea – este inteligentă, puternică și independentă, cu o personalitate puternică, nu doar o femeie extrem de frumoasă – este probabil exact ceea ce face să-i dispară complet pasiunea pentru ea.
Ivana este prea mult și Donald se simte emasculat de o femeie care vrea să fie egala lui. De aici scena controversată a violului conjugal – singurul fel în care Donald își poate domina soția este prin forța fizică.
„Mizerie politică dezgustătoare„
Pentru cine se aștepta la o demolare a imaginii lui Trump sau la detalii șocante, se poate afirma că The Apprentice nu prezintă un personaj chiar atât de negativ. Vedem partea „umană” a lui în relația cu familia, în demersul de a o cuceri pe Ivana, e „băiatul bun” care nu bea, nu fumează, nu se droghează, ba chiar ne stârnește simpatia în ipostaza neverosimilă de proprietar care bate pe la uși ca să colecteze chiria.
Dar pentru cineva cu egoul și grandomania lui Trump, e catastrofal să fie prezentat ca un om cu slăbiciuni și vulnerabilități evidente, ușor manipulabil, sub masca puterii și succesului.
Nu e de mirare că avocații săi au cerut interzicerea filmului, pe care el însuși l-a numit o „mizerie politică dezgustătoare.”
„The Apprentice” a avut premiera mondială la Cannes în luna mai 2024. Cu puțin timp înainte de proiecție, staff-ul de campanie al lui Trump a publicat un comunicat în care numea filmul „gunoi” și „pură ficțiune”. De asemenea, a amenințat cu un proces.
„Vom intenta un proces pentru a răspunde afirmațiilor flagrant false ale acestor regizori prefăcuți”, a declarat purtătorul de cuvânt principal al campaniei Trump, Steven Cheung, într-o declarație pentru Variety la acea vreme.
„Acest gunoi este pură ficțiune care senzaționalizează minciuni care au fost demult demascate. Ca și în cazul încercărilor ilegale ale lui Biden, acesta este un amestec electoral al elitelor de la Hollywood, care știu că președintele Trump va reveni la Casa Albă și îl va învinge pe candidatul lor preferat, deoarece nimic din ceea ce au făcut nu a funcționat”.
-
Madison a găsit, în sfârșit, cheia!

(Foto: Captură Australian Open/X)
La 29 de ani, americanca Madison Keys era încă una dintre acele jucătoare despre care am putea spune că au jocul, dar nu și mentalitatea (dublată de alte lucruri, printre care un dram de noroc, oportunitate, context, aliniere a planetelor sau orice alt mic detaliu care ar putea face diferența) pentru a câștiga un Grand Slam.
Și nu sunt puține în circuit astfel de jucătoare – dacă ar fi să ne gândim doar la Karolina Pliskova (fost număr 1 mondial, cu o căruță de trofee în palmares și câteva finale de Mare Șlem jucate), Elina Svitolina (care nu a fost lider mondial și nu a ajuns în nicio finală de Grand Slam și te întrebi cum e posibil, la felul în care joacă și cum poate să învingă pe oricine într-o zi bună), Caroline Garcia (pe care am văzut-o atâtea ori jucând unplayable – să ne amintim Turneul Campioanelor câștigat acum câțiva ani), Belinda Bencic (elvețianca care a părut în atâtea meciuri a avea o viteză în plus față de adversare și un joc cu care poate face față oricui).
Aș adăuga-o la lista de mai sus și pe Simona Halep – până la un moment dat, când campioana noastră a spart gheața și, după ce a întredeschis puțin ușa la acea finală de la Australian Open din 2018 (când doar condiția fizică și rezistența o idee mai bune ale lui Wozniacki, alergătoare la maratoane și cățărătoare pe vârfuri muntoase, au făcut diferența), a intrat în galeria selectă a campioanelor de turnee majore, trecându-și chiar două în palmares (știu că știți, dar nu mă satur să o repet: Roland Garros 2018 și Wimbledon 2019).
O astfel de jucătoare era până azi Madison. I-am mai văzut jocul stelar din meciurile cu Iga Swiatek și cu Sabalenka și altădată, a fost unplayable, a jucat cu o forță incredibilă și cu o viteză în plus în atâtea alte meciuri, însă, dincolo de ghinionul accidentărilor, Madison s-a bătut singură de atâtea ori. În primul rând, i-au lipsit constanța, încrederea că poate mai mult, mentalitatea.
Mi-au plăcut mereu la ea serenitatea și calmul cu care joacă, relaxarea – a părut mereu că se simte și bine pe teren, nu doar că vrea să câștige. Dar poate că până la urmă e și ăsta un ingredient necesar care face diferența între un mare campion și un potențial mare campion: încrâncenarea de a vrea să câștigi. EVERY SINGLE MATCH.
Iga joacă fiecare meci de parcă viața ei depinde de victorie. Sabalenka pare că se și distrează pe teren, însă atunci când își mobilizează energia carnasieră, de prădătoare, simți toată forța aia și toată energia de câștigătoare pe care o pune în fiecare minge, în fiecare ghem.
Madison mi s-a părut mereu că joacă de parcă ăsta e doar un hobby, iar viața e undeva elsewhere. Nu a părut diferită nici la turneul ăsta. Poate am văzut ceva încrâncenare la ea doar în meciul cu Gabi Ruse din turul 2, unde sportiva noastră a fost aproape să facă surpriza (și nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat turneul în cazul ăsta – probabil cu Sabalenka trecându-și în palmares al treilea titlu la rând la Melbourne).
Însă atât cu Swiatek în semifinală, cât și cu Sabalenka în finală, Keys mi s-a părut relaxată – mai crispată părea Sabalenka în startul finalei, de Iga ce să mai zic, ea e oricum o roboțică setată permanent pe modul win, altceva nu pare a exista pentru ea.
Madison a jucat de parcă cucerise tot ce era de cucerit și ce avea să vină acum era doar un bonus – atitudine de admirat, aș zice.
Sigur, să câștigi un Mare Șlem nu ține doar de joc, constanță și mentalitate – deși astea par a fi ingredientele principale. Orice ar mai fi de adăugat, Madison pare a fi găsit cheia succesului.
Dacă te uiți pe parcursul ei la acest Australian Open, ceea ce a reușit Madison Keys este cu adevărat uimitor, pentru că, după meciul cu Gabi Ruse (mult mai dificil pentru ea decât o arătau calculele hârtiei), americanca a avut de trecut doar de „nuci” incredibil de tari: Danielle Collins, Elena Rybakina, Elina Svitolina, Iga Swiatek, Aryna Sabalenka. Acest parcurs în sine, încununat cu trofeul cel mai dorit de orice jucător profesionist, nu poate decât să-i dea încredere lui Madison că the sky is the limit.
Acum, că a spart gheața, sper să vedem cât mai mult din tenisul ei stelar, însă fructificat, nu doar ici și colo câte un meci de colecție.
Într-o epocă a tenisului feminin ce pare dominat de Sabalenka și Swiatek (pe alocuri și de Rybakina, tot mai mult trasă înapoi de probleme misterioase de sănătate și povești dubioase cu antrenori), Madison pare o gură de aer proaspăt (deși veterană ca vârstă) binevenită.
Așteptăm și altele.
Madison Keys – Aryna Sabalenka 6-3, 2-6, 7-5 în finala Australian Open 2025. După acest succes, americanca urcă în top 10, de pe locul 19 pe locul 7, în timp ce belarusa își păstrează fotoliul de lider, la 200 de puncte de poloneza Swiatek.
-
Sfârșitul lumii, ediția 2023

A devenit o mică tradiție ca Netflix să lanseze, înainte de Crăciun, un film despre care se va vorbi mult, cu un scenariu mai mult sau mai puțin original despre sfârșitul lumii și cu o mână de actori de primă clasă.
Dacă despre Don’t look up scriam la începutul lui 2022 că este un film mediocru, Leave The World Behind, departe de a fi o capodoperă cinematografică (nici nu își propune să fie) merită ceva mai mult comparația cu Melancholia lui Lars von Trier, despre care s-a comentat în cazul lui Don’t look up.
Adaptat de Sam Esmail (Mr. Robot) după mult aclamatul roman din 2020 al lui Rumaan Alam și produs de Barack și Michelle Obama, Leave The World Behind este un thriller psihologic inteligent construit și excelent jucat de Julia Roberts, Mahershala Ali, Ethan Hawke și Kevin Bacon, dar și de mai tinerii Myha’la, Farrah Mackenzie, Charlie Evans.
Presărat pe ici, pe colo cu clișee moralizatoare privind distrugerea planetei de către om și prejudecățile rasiale (previzibil, dată fiind implicarea soților Obama), filmul strălucește, pe lângă jocul actorilor, prin imagini impecabil filmate (unele mici bijuterii cinematografice, chiar dacă inspirate din alte pelicule, precum momentul în care uriașul petrolier eșuează pe plajă sau imaginile cu turma de căprioare), prin replici inteligente, prin păstrarea unei tensiuni apăsătoare, tangibile (simți că plutește ceva sinistru în aer, deși la început nu e clar ce și de unde urmează să apară pericolul) pe tot parcursul filmului. Iar la asta contribuie combinația de maestru între muzică, replici și imagine, unghiurile de filmare neconvenționale având și ele un rol important în a sugera pericolul iminent.

Ca orice film respectabil despre sfârșitul lumii, Leave The World Behind nu este, de fapt, un film despre sfârșitul lumii, ci despre reacția umană în fața Apocalipsei, despre posibilul sfârșit al umanității din om în fața iminentei disoluții absolute sau, dimpotrivă, despre revelația optimistă că, în fața inevitabilul sfârșit, îți poți păstra sau chiar descoperi umanitatea. Fiecare cam ce și cum poate.
Nu voi face rezumatul filmului (cine l-a văzut nu are nevoie, iar cine nu l-a văzut nu are nevoie chiar mai mult să afle din altă sursă decât din film ce se petrece în film), dar fac un spoiler cât casa remarcând că singurul care se salvează prin propriile puteri este conspiraționistul precaut, care știa că va sosi ceva neprevăzut și (cel puțin aparent) este pregătit să înfrunte sfârșitul lumii. Ceilalți o fac doar printr-un noroc chior și doar grație măsurilor de prevedere ale, probabil, altui conspiraționist precaut.
Dacă ar fi să-i reproșez ceva filmului ar fi discursul din căsuța din pădure al Juliei Roberts, total neconvingător. Nu atât ca interpretare, cât ca moment ales în desfășurarea acțiunii. Dacă era musai ca acele cuvinte să fie spuse (parte din angrenajul propagandistic al peliculei), probabil locul lor ar fi fost într-un alt moment decât acela în care personajul care le rostește își caută cu disperare copilul pierdut.
Finalul cu fetița, chipsurile și Friends este delicios și cred că dacă filmul ar fi fost unul prost, aceste ultime minute ar fi reușit să-l salveze.

Foto: Captură video
-
Cea mai frumoasă noapte la New York
Pentru iubitorii români de tenis, obișnuiți să spere la titlu sau, în orice caz, la fazele superioare ale aproape oricărui turneu WTA, ultimul an a fost, fără Simona Halep, un coșmar. Și coșmarul nu s-a terminat. Simona Halep așteaptă încă un verdict care pare a deveni tot mai mult o Fata Morgana.
În lipsa Simonei, am ajuns să ne mulțumim cu mult mai puțin și să sărbătorim victorii mici, pe care până acum aproape le treceam cu vederea, cum ar fi că Patricia Țig joacă turnee WTA și ajunge pe tabloul principal la un Grand Slam sau că Gabriela Ruse revine în top 100 mondial. Poate că este și asta o lecție pentru noi și poate că, atunci când Simona va reveni pe teren, vom ști să o apreciem și să ne bucurăm de fiecare apariție a ei, fără să emitem pretenții nejustificate și fără să o vedem ca pe o mașină de câștigat meciuri și turnee întru umflarea în pene a orgoliului nostru.
Și iată că, în această atmosferă de resemnare în care parcă nu mai așteptam nicio veste bună din tenis, în afara unui verdict favorabil în cazul Halep, suntem loviți în miez de noapte de senzații despre care aproape uitaserăm. Un amalgam de adrenalină, de speranță, de încredere, de bucurie și, de ce să nu recunoaștem, de fericire și de „viața e frumoasă” din nou în tenis – toate aduse de victoriile aproape incredibile (și totuși, credibile și plauzibile) ale Soranei Cîrstea la US Open.

Sorana, acest munte de talent căruia nu știm exact ce combinație de factori i-a lipsit ca, după ce făcea sferturi de finală la Roland Garros la doar 19 ani, un parcurs ce anunța o nouă stea în tenisul mondial, să nu mai reușească timp de 14 ani aceeași performanță la un turneu de Mare Șlem. Două titluri WTA, locul 21 mondial și două sferturi de finală la turnee de Grand Slam – sunt performanțe reale în tenisul feminin la care nu știm câte sute sau mii de sportive visează și nu le ating niciodată. Par însă atât puțin când te uiți la cum joacă Sorana azi. Nivelul ei este practic cel al unei jucătoare de top 10 și ai impresia clară că poate să învingă pe oricine, așa cum ne-a arătat acum la US Open, când a trecut consecutiv de două sportive de top – Elena Rybakina și Belinda Bencic – pentru a atinge cele mai bune performanțe ale ei la Grand Slam-ul newyorkez.
În nopți magice la New York, în fața unui public pe care l-a numit cel mai frumos în fața căruia a jucat vreodată, Sorana Cîrstea ne-a arătat că niciodată nu e prea târziu. Că încă mai putem aștepta lucruri mari în tenis, în ceea ce o privește. Nu e pe aproape să-și încheie socotelile cu tenisul de mare performanță, dimpotrivă, pare a începe o nouă etapă. La 33 de ani, românca a ajuns în premieră în turul 4 la US Open, după o victorie senzațională în fața celei de-a patra jucătoare a lumii, campioana de la Wimbledon din 2022, Elena Rybakina. Iar apoi a învins-o pe campioana olimpică en titre, Belinda Bencic, pentru a urca și mai sus, în sferturi, egalându-și astfel cea mai bună performanță la un Grand Slam.
Poate că Sorana a găsit, în sfârșit, acele ingrediente care o pot duce sus, mai sus (maturitatea, experiența ei, poate antrenorul Thomas Johansson, poate altele, de care nu știm) și poate combinația lor perfectă va face ca noaptea cea mai frumoasă de la New York abia să urmeze.
