„Simona Halep e terminată”!

A fost o perioadă când eram fericită dacă Simona câștiga și eram tristă când pierdea. Între timp, am înțeles mai bine tenisul și mă bucur să o văd pe Simona jucând. Și nu pentru că nu îmi place să o văd câștigând un meci sau ridicând deasupra capului un trofeu. Îmi place enorm. Dar să câștige acum e (așa cum ea însăși a declarat în ultimii ani, în special după ce a câștigat Roland Garros și Wimbledon) un bonus. Să o văd jucând este un privilegiu. Așa cum un privilegiu e să îi văd jucând pe Nadal sau Federer.

Pentru mulți români, însă, Simona Halep nu e despre tenis, despre plăcerea de a urmări un sport care îți place, așa cum urmărești un spectacol de balet sau un film interesant – cu încântare, curiozitate, admirație și chiar recunoștință. Pentru mulți, Simona este despre „a câștiga” – în orice zi și în orice condiții, ca o mașină pusă pe programul „win” și care nu poate da greși. Un meci sau un trofeu câștigat de Simona nu e despre ea, despre munca ei, despre antrenamentele, sacrificiile, dorințele, personalitatea, cariera ei – victoria reverberează asupra tuturor. E o victorie colectivă, inclusiv a lui Gigel, care nu prea cunoaște el regulile la tenis, dar știe că Simona îi e datoare să câștige, în virtutea unui contract nescris, dar subînțeles – doar e româncă, de-a noastră, deci trebuie să ne dea socoteală în fiecare zi, în tot ce face.

Ferească Sfântul ca Simona să piardă un meci sau să se retragă dintr-o competiție, pentru că Gigel, alături de tanti Aglaia, care își scoate uneori nasul din serialele latino-americane ca să vadă dacă Simona Halep a câștigat ori ba, dar și de alți români sau românce, de diverse vârste sau profesii, deveniți peste noapte (cam de când a început Simona să fie un nume în tenisul mondial) specialiști în tenis, în psihologie sportivă, în cum e să fii sportiv de carieră – toți aceștia vor exclama cu obidă, profund dezamăgiți și jigniți ca de un afront personal adus lor și muncii lor: „Simona Halep e terminată!” O vor huli pe Simona pentru că a cedat căldurii și epuizării la Washington („a văzut că pierde și s-a retras, normal”), în loc să stea și să își dea sufletul pe teren, să leșine și să joace până la ultima suflare, asta după ce a reușit să facă „doar” semifinale la Wimbledon, pe terenul central, acolo unde, ca jucător de tenis, e oricum o onoare uriașă să ajungi să joci vreodată.

Nu contează că Simona Halep a făcut ceea ce nici un jucător de tenis din România nu a făcut vreodată, că a depășit, în sportul alb, granițe pe care niciun român nu le visa în urmă cu 10 ani, că a stat mai bine de șapte ani în top 10 mondial (de unde doar o accidentare a scos-o în toamna lui 2021), că a câștigat peste 20 de trofee WTA , dintre care două de Mare Șlem, că a fost numărul 1 mondial și că, indiferent de ce va face sau nu va face de acum încolo, este și va fi o campioană unică, cu performanțe greu de egalat vreodată de cineva. E puțin probabil ca în timpul vieții noastre să mai existe în România vreun jucător sau vreo jucătoare de tenis cu performanțe similare, deci cu atât mai mult ar trebui să ne bucurăm și să ne simțim privilegiați de ceea ce ne-a oferit și încă ne oferă Simona.

Dar pentru tipologia de mai sus, toate astea sunt irelevante. În cazul unui meci pierdut, lucru absolut normal pentru orice sportiv de performanță, fie el cel mai bun în lume, acești oameni dau verdicte finale și implacabile, aruncă cuvinte disprețuitoare, pentru că, dacă victoria Simonei e și a lor, dacă îi face să fie ei înșiși victorioși, să se îmbete cu o glorie care le ridică ego-ul și îi face să se simtă puternici, indestructibili, ei bine, eșecul Simonei, care nu mai e al lor, e doar al ei, îi afectează pentru că nu le mai hrănește fanteziile de grandomanie și nu le mai dă sentimentul atotputerniciei. Simona nu e pentru ei o ființă umană, care poate avea o zi mai proastă, care se accidentează, care plânge sau sângerează, care are dureri, care suferă din cauza căldurii sau a epuizării – Simona e un robot care trebuie să presteze fără greșeală și la cel mai înalt nivel pentru fericirea perpetuă a gloatei.

Azi o adulăm cu toții pe Simona. A câștigat la Toronto trofeul cu numărul 24 al carierei și al 9-lea de nivel WTA 1000, învingându-le pe rând pe Donna Vekic, Shuai Zhang, Jil Teichmann, Coco Gauff, Jessica Pegula și Beatriz Haddat Maia. A pierdut doar două seturi în șase meciuri – în semifinale cu americanca Pagula și în finala cu brazilianca Haddat Maia, ambele meciuri deosebit de disputate. Este primul trofeu câștigat alături de antrenorul Patrick Mouratoglou și noua echipă sută la sută franceză a jucătoarei.

Pentru Simona acest succes marchează nu doar revenirea în top 10 mondial, „acolo unde îi este locul”, după cum a subliniat organizatorul turneului de la Toronto, și de unde ieșea în urmă cu un an din cauza accidentării teribile de la Roma care o împiedica să-și apere punctele, pentru ea este un moment crucial al recăpătării încrederii că încă poate să facă lucruri mari în tenis, că încă are toate armele pentru a fi acolo, în cel mai înalt punct. Este încununarea unui an greu, greu în alt fel decât 2021, dar tot greu, cu suișuri și coborâșuri, un an de căutări și un an în care, după cum mărturisea, și-a regăsit plăcerea pentru tenis.

După ce câștiga la începutul lui 2022 un trofeu WTA 250 la Melbourne, pentru Simona avea să urmeze un sezon cu multe provocări și semne de întrebare, cu scăderi de motivație și chiar gânduri de retragere, după cum avea să mărturisească într-un interviu. Plecarea lui Darren Cahill din echipă în toamna lui 2021 avea să lase un gol ce părea greu de acoperit, însă cooptarea lui Patrick Mouratoglou a fost probabil cea mai bună decizie pe care Simona o putea lua. Un antrenor de talia lui Darren nu putea fi înlocuit de cineva mai puțin titrat.

Alături de antrenorul francez, despre care Simona spune că este cel care i-a readus dragostea pentru tenis, jucătoarea a ajuns până în semifinale la Birmingham și Wimbledon, iar acum obține titlul la Toronto, unde jucase finală în 2015. Simona câștigase de două ori Openul Canadei, dar de fiecare dată la Montreal (în 2016 și 2018) și își dorea un trofeu și la Toronto, acolo unde are numeroși fani care o susțin la fiecare meci.

Simona are acum 38 de victorii în acest sezon, fiind întrecută doar de liderul mondial, Iga Swiatek. Este jucătoarea, la egalitate cu Serena Williams, cu cele mai multe finale de turnee WTA 1000 – 18 la număr.

Are 42 de finale jucate în carieră, dintre care 24 câștigate.

Azi o adulăm cu toții pe Simona. Până va pierde următorul meci.