Simona Halep și trofeul de la Wimbledon 2019/Foto: Captură
Mi-a luat aproape un an să pot scrie despre retragerea Simonei Halep din tenis. Nu pentru că nu aș fi avut cuvinte, ci pentru că erau prea multe și prea grele.
Pentru mulți dintre noi, Simona Halep nu a fost doar o mare jucătoare de tenis. A fost motivul pentru care ne-am uitat la tenis. Pentru care ne-am (re)îndrăgostit de el, uneori fără să ne dăm seama când s-a întâmplat asta.
Ne-a făcut să ne trezim la ore imposibile, pe fusuri orare haotice, să verificăm scorurile la tenis chiar dacă eram în vacanță, la job, pe stradă, la coadă la supermarket. Un meci de-al ei era suficient ca să deschidem o aplicație de sport pentru o fază sau pentru a afla scorul.
Nu vom ști niciodată câte fetițe s-au apucat de tenis inspirate de ea. Poate vom afla peste ani, când vom avea o nouă campioană și ne vom întreba de unde a apărut.
Simona a schimbat ceva profund: a făcut ca tenisul să ajungă și să conteze pentru oameni care nu îl urmăriseră niciodată până atunci.
Simona Halep câștiga finala de la Wimbledon 2019 în fața Serenei Williams
Ne-a adus bucurii, ne-a făcut mândri, ne-a făcut să plângem de fericire. Ne-a adunat cu miile pe Stadionul Național, într-un moment aproape neverosimil, ca să o primim ca pe o eroină națională. Pentru că asta era. O sportivă care cucerise cele mai mari arene și cele mai mari trofee din tenisul profesionist, într-o țară care nu era obișnuită cu astfel de victorii.
În 2022 am scris despre Simona într-un moment care părea un prag, dar nu un final. Tocmai câștigase ultimul ei trofeu. Urma US Open. Nimic nu anunța prăbușirea care avea să urmeze: testul pozitiv, suspendarea, procesul, dezamăgirea, anii pierduți.
O poveste dureroasă, greu de dus nu doar pentru ea, ci și pentru cei care o urmăreau cu atașament real, nu doar cu interes sportiv.
Mats Wilander și Simona Halep, la Wimbledon/Foto: Captură
Pentru mine, acel moment a fost începutul tăcerii. Nu am știut cum să scriu despre dopaj fără să trădez emoția și deznădejdea. Nici cum să scriu despre nedreptate fără furie și fără să par (prea) partizană. Nici cum să accept ideea că, dincolo de decizii juridice și explicații medicale, timpul trecea. Iar tenisul, sportul care nu iartă nimic, mergea mai departe.
Când a venit reabilitarea, a reapărut speranța. Simona și-a dorit și a încercat să revină acolo, sus, într-un gest de demnitate, dar și din iubire pentru sportul căruia îi sacrificase totul. Dar toate i-au fost împotrivă: WTA, care nu i-a înapoiat punctele pierdute nu din vina ei; propriul corp, care nu a mai putut, după o pauză atât de mare. Și uneori, oricât de mult ai lupta, corpul are ultimul cuvânt.
Retragerea Simonei nu a fost un anunț spectaculos. Nici nu s-a petrecut pe o mare arenă internațională. A venit firesc și spontan, discret, așa cum Simona a fost toată viața. Acasă, la Cluj, printre ai ei.
Retragerea ei nu e doar sfârșitul unei cariere. E sfârșitul unei epoci, un moment de tăcere după zeci de mii de mingi jucate, după emoțiile pe care ni le-a oferit tuturor.
A dispărut principalul motiv pentru care mulți deschideau televizorul la meciuri de tenis feminin. A dispărut așteptarea aceea specială, în care știi că urmează cineva pentru care merită să stai noaptea la meciuri live din SUA sau Australia.
Simona Halep a atins culmi pe care cu greu un alt sportiv român le va atinge vreodată. Dar, mai important decât trofeele, a fost felul în care ne-a făcut să simțim. Ne-a adunat, ne-a unit, ne-a purtat prin emoții comune, într-o țară care rareori trăiește astfel de momente la unison.
Simona a fost eroina noastră. Și nimeni nu va putea schimba asta. Poate de aceea am avut nevoie de timp. Pentru că unele povești nu se închid cu o știre. Se așază încet, ca un ultim schimb de mingi, după care rămâne liniștea.
Simona ne-a dăruit multe bijuterii sportive de-a lungul carierei, dar „perla Coroanei” este, desigur, finala de la Wimbledon din 2019. Un meci de colecție, de revăzut oricând ne e dor de ea.
Mulțumim, Simona!
Cronici de film, muzici, tenis și viață 