A devenit o mică tradiție ca Netflix să lanseze, înainte de Crăciun, un film despre care se va vorbi mult, cu un scenariu mai mult sau mai puțin original despre sfârșitul lumii și cu o mână de actori de primă clasă.
Dacă despre Don’t look up scriam la începutul lui 2022 că este un film mediocru, Leave The World Behind, departe de a fi o capodoperă cinematografică (nici nu își propune să fie) merită ceva mai mult comparația cu Melancholia lui Lars von Trier, despre care s-a comentat în cazul lui Don’t look up.
Adaptat de Sam Esmail (Mr. Robot) după mult aclamatul roman din 2020 al lui Rumaan Alam și produs de Barack și Michelle Obama, Leave The World Behind este un thriller psihologic inteligent construit și excelent jucat de Julia Roberts, Mahershala Ali, Ethan Hawke și Kevin Bacon, dar și de mai tinerii Myha’la, Farrah Mackenzie, Charlie Evans.
Presărat pe ici, pe colo cu clișee moralizatoare privind distrugerea planetei de către om și prejudecățile rasiale (previzibil, dată fiind implicarea soților Obama), filmul strălucește, pe lângă jocul actorilor, prin imagini impecabil filmate (unele mici bijuterii cinematografice, chiar dacă inspirate din alte pelicule, precum momentul în care uriașul petrolier eșuează pe plajă sau imaginile cu turma de căprioare), prin replici inteligente, prin păstrarea unei tensiuni apăsătoare, tangibile (simți că plutește ceva sinistru în aer, deși la început nu e clar ce și de unde urmează să apară pericolul) pe tot parcursul filmului. Iar la asta contribuie combinația de maestru între muzică, replici și imagine, unghiurile de filmare neconvenționale având și ele un rol important în a sugera pericolul iminent.
Ca orice film respectabil despre sfârșitul lumii, Leave The World Behind nu este, de fapt, un film despre sfârșitul lumii, ci despre reacția umană în fața Apocalipsei, despre posibilul sfârșit al umanității din om în fața iminentei disoluții absolute sau, dimpotrivă, despre revelația optimistă că, în fața inevitabilul sfârșit, îți poți păstra sau chiar descoperi umanitatea. Fiecare cam ce și cum poate.
Nu voi face rezumatul filmului (cine l-a văzut nu are nevoie, iar cine nu l-a văzut nu are nevoie chiar mai mult să afle din altă sursă decât din film ce se petrece în film), dar fac un spoiler cât casa remarcând că singurul care se salvează prin propriile puteri este conspiraționistul precaut, care știa că va sosi ceva neprevăzut și (cel puțin aparent) este pregătit să înfrunte sfârșitul lumii. Ceilalți o fac doar printr-un noroc chior și doar grație măsurilor de prevedere ale, probabil, altui conspiraționist precaut.
Dacă ar fi să-i reproșez ceva filmului ar fi discursul din căsuța din pădure al Juliei Roberts, total neconvingător. Nu atât ca interpretare, cât ca moment ales în desfășurarea acțiunii. Dacă era musai ca acele cuvinte să fie spuse (parte din angrenajul propagandistic al peliculei), probabil locul lor ar fi fost într-un alt moment decât acela în care personajul care le rostește își caută cu disperare copilul pierdut.
Finalul cu fetița, chipsurile și Friends este delicios și cred că dacă filmul ar fi fost unul prost, aceste ultime minute ar fi reușit să-l salveze.
Foto: Captură video
Cronici de film, muzici, tenis și viață 