Lame cu fundițe și condori pe stânci, prinși în lupta pentru supraviețuire într-o comunitate pe cale de dispariție. Utama, marele câștigător la TIFF 2022 (Atenție, spoiler!)

Filmul de debut al regizorului bolivian Alejandro Loayza Grisi, Utama (Casa Noastră), care a obținut marele premiu și premiul publicului la TIFF 2022 (o dublă în premieră la TIFF), pare a conține rețeta câștigătoare la festivaluri.

În imagini de o frumusețe uluitoare, filmate cu măiestrie fotografică, adevărate tablouri cinematografice (înainte de a se apuca de cinematografie, regizorul a lucrat ca fotograf) pelicula spune povestea unei comunități indigene izolate, pe cale de dispariție, de pe aridul platou muntos bolivian, cu propria limbă și propriile obiceiuri (populația Quechua).

Filmul este vorbit în dialectul local indigen, dialogul este minimal, iar povestea se țese cu naturalețe din imagine și gesturi. Personajele principale sunt interpretate de indigeni, actori neprofesioniști care dau autenticitate filmului. Nu lipsește nici problema ecologică (seceta extremă și dispariția apei potabile).  

Povestea, care urmărește lupta pentru supraviețuire a unui cuplu în vârstă în munții bolivieni loviți de secetă, este mai mult decât o viziune asupra culturii indigene boliviene. Este un avertisment puternic despre șansele de supraviețuire într-o lume aflată în pragul disoluției.

Virginio și Sisa, personajele principale ale filmului, sunt interpretate de un cuplu real de indigeni Quechua, José Calcina și Luisa Quispe. Nu sunt actori profesioniști și asta se vede în autenticitatea gesturilor, dar și în relaționarea lor. Legătura dintre ei, care transcende ecranul, este una reală, nu jucată. E foarte clar pentru telespectator că ei sunt acele personaje. Cel puțin în relația dintre ei, nu are loc nicio dedublare, nicio interpretare.

Încăpățânarea de a nu părăsi un loc din care toată lumea fuge, un loc unde nu doar că luptă cu vicisitudinile, ci le este amenințată însăși supraviețuirea, pare greu de înțeles de lumea din afară, întruchipată de nepotul de la oraș al celor doi și apoi de medicul adus să-l consulte pe bătrân.

Pentru Virginio, dar cum se va dovedi în final, și pentru Sisa, aruncarea de pe stâncă a condorului, metaforă a morții, nu e faptul că nu au apă, că au îmbătrânit, că sunt bolnavi, că totul devine mai greu pe zi ce trece. Pentru ei adevărata moarte ar fi să plece de acolo, să meargă la oraș, unde nu ar mai fi ei înșiși. Și-ar pierde practic identitatea, nu și-ar găsi locul, pentru că ei sunt definiți de fiecare gest făcut zilnic, devenit ritualic, și care-și are locul bine stabilit în puzzle-ul vieții grele din munți. O viață care se vede în privirea lor, în fețele și corpurile lor care poartă la vedere fiecare încercare.

În lumea lor, lucrurile sunt delimitate clar: bărbatul duce lamele la păscut dis-de-dimineață (imagine aproape dureroasă, pentru că totul e arid și te întrebi ce pot să mai pască în toată uscăciunea care se întinde cât vezi cu ochii), iar femeia trebuie să aducă apă. Nu există compromisuri, nu e loc de negociere în această lume dură, în care, ca să supraviețuiești, trebuie să respecți drastic regulile.

Virginio nu este insensibil când Sisa (pe care o iubește, vezi asta în toate gesturile și faptele lui) îi spune că îi este prea greu să meargă departe, la râu să aducă apă. E doar conștient că supraviețuirea (nu doar a lor, fizică, ci a întregii istorii și tradiții a comunității, a unui popor, până la urmă) depinde de păstrarea ordinii lucrurilor. Ei trebuie să mențină algoritmul care le asigură supraviețuirea, de aceea Virginio repetă neînduplecat: „Să aduci apă este sarcina ta.”

Virginio moare, și, ca telespectator, dacă ai avut sentimentul tot filmul că în această situație Sisa va pleca la oraș (și parcă ai sperat în secret asta), vei fi dezamăgit. Femeia rămâne în continuare acolo, să ducă mai departe viața de condor. Nu mai există nicio negociere, pare că toată lumea a înțeles că nu se poate altfel. Până și nepotul Clever pare resemnat cu decizia.

Șansele Sisei să supraviețuiască de una singură – având nu doar grija apei, ca până acum, dar și sarcina lui Virginio de a duce lamele la păscut, sunt minime.

Filmul nu oferă o soluție la asta și nu știm ce se întâmplă mai departe. Dar parcă întrezărim un sâmbure de speranță, implantat în film încă de la primele cadre, un simbol subtil de optimism și de „totul va fi bine”: în ciuda lipsei hranei și a apei, lamele sunt frumoase, bine îngrijite, au fundițe. Dacă ele reușesc, poate o va face și Sisa. Și, odată cu ea, întreaga lume de pe aridul teritoriu bolivian, care stă să moară.